— Anna merge la școală? întrebă ea.
— O, domnul O’Flaherty ține foarte mult la ea.
— Păi n-a câștigat și medalie?
VP - 22
Servitoarea se repezi să arate înspre polița de deasupra căminului, iar ceaiul i se revărsă din ceașcă.
— Așa este, Kitty, spuse mama, dând din cap ca o găină care ciugulește.
Lib căută medalia cu privirea și o găsi – un mic disc de bronz lângă
fotografie, într-o cutie ornată.
— Dar când s-a îmbolnăvit de tuse măgărească de-a luat-o de la școală
anul trecut, ne-am gândit s-o ținem pe fătuca noastră acasă; ne-am gândit și la noroiul din părțile alea și la ferestrele care se sparg mereu și lasă să intre curentul.
„Fătuca”; așa păreau să le spună irlandezii tuturor femeilor tinere.
— Nu buchisește oare la fel de mult și acasă, înconjurată de toate cărțile alea? Pitulicii îi ajunge propriul cuib, cum se zice.
Lib nu cunoștea zicătoarea. Insistă, pentru că i se părea că minciuna ridicolă a Annei ar putea să aibă o fărâmă de adevăr.
— S-a întâmplat să aibă probleme cu stomacul de când s-a îmbolnăvit?
Se întreba dacă era posibil ca vreo tuse violentă să-i fi produs vreo ruptură internă copilei.
Dar doamna O’Donnell scutură din cap cu același zâmbet pe chip.
— Vomă, constipații, scaun moale?
— Doar rareori pe parcursul copilăriei.
— Așadar, până la vârsta de unsprezece ani, ați fi descris-o pe fiica dumneavoastră ca fiind gingașă și atât?
Femeia își ținu strâns buzele uscate.
— Pe șapte aprilie, ieri s-au făcut patru luni. De pe o zi pe alta, Anna n-a mai vrut să îmbuce nimic, nimic în afară de apa lăsată de Dumnezeu.
Lib simți un val de aversiune. Dacă chiar era adevărat, ce fel de mamă ar relata asta cu atâta entuziasm?
Dar bineînțeles că nu era adevărat, își reaminti ea. Fie Rosaleen O’Donnell era complice în șarlatanie, fie fiica reușise să-și prostească mama, dar indiferent cum ar fi stat lucrurile, indiferent dacă era cinică sau credulă, femeia nu avea de ce să se teamă pentru copilul ei.
— S-a întâmplat ca înainte de ziua ei să se fi înecat cu o înghițitură de mâncare? Sau să fi mâncat ceva stricat?
Doamna O’Donnell se arici toată.
— În bucătăria asta nu-i nimic stricat.
— Ați încercat s-o convingeți să mănânce? zise Lib.
— Mi-am bătut gura degeaba.
— Și Anna nu v-a dat nicio explicație privind refuzul ei?
Femeia se aplecă un pic mai mult spre ea, ca și cum ar fi vrut să-i împărtășească un secret.
VP - 23
— Nu e nevoie.
— Nu e nevoie să dea o explicație? întrebă Lib.
— N-are nevoie, spuse Rosaleen O’Donnell, zâmbind și dezvăluindu-și dinții lipsă.
— Vreți să ziceți de mâncare? întrebă abia audibil călugărița.
— Nicio firimitură. E o minune vie.
Acesta trebuia să fie un spectacol îndelung exersat. Doar că lui Lib licărirea din ochii femeii i se păru că aduce incredibil de mult a convingere.
— Iar dumneavoastră susțineți că în ultimele patru luni fiica dumneavoastră a continuat să aibă o stare bună de sănătate?
Rosaleen O’Donnell își îndreptă spatele, iar genele ei rare fluturară.
— Domnișoară Wright, în casa asta n-au ce să caute nici afirmațiile mincinoase, nici impostura. I-o casă umilă, dar așa era și grajdul.
