Lib era confuză, se gândi la cai, până când realiză ce voia să spună femeia: grajdul din Betleem.
— Suntem oameni simpli, el și cu mine, spuse Rosaleen O’Donnell. Nu putem să explicăm, dar fetița noastră înflorește prin harul special al Atotputernicului. Nu-s oare toate lucrurile posibile cu ajutorul Lui?
Femeia se adresă acum călugăriței.
Sora Michael dădu din cap abia perceptibil.
— Misterioase sunt căile Domnului, zise ea.
Acesta era motivul pentru care familia O’Donnell ceruse o călugăriță, Lib era aproape convinsă de acest lucru. Și motivul pentru care doctorul le făcuse pe plac. Presupuneau cu toții că o fată bătrână care și-a închinat viața lui Cristos e mai predispusă decât majoritatea oamenilor să creadă în miracole. E mai orbită de superstiții, spuse Lib.
Ochii domnului Thaddeus erau vigilenți.
— Dar dumneavoastră și Malachy sunteți dispuși să le lăsați pe aceste infirmiere de ispravă să stea cu Anna timp de două săptămâni bune, astfel încât să poată depună mărturie în fața comisiei, nu-i așa, Rosaleen?
Doamna O’Donnell își desfăcu atât de larg brațele, încât șalul ecosez aproape că-i căzu.
— Dispuși și mai mult decât dispuși, astfel ne vom mântui pe noi înșine, suntem la fel de buni ca oricare altul de la Cork și până-n Belfast.
Lib aproape că izbucni în râs. Deși trăiau într-un bordei sărăcăcios, oamenii ăștia erau la fel de preocupați de propria reputație de parcă ar fi locuit într-un conac.
— Ce-avem noi de ascuns? continuă femeia. Nu ne-am deschis noi deja larg ușile în fața binevoitorilor veniți din cele patru colțuri ale lumii?
Grandomania ei o enervă pe Lib.
VP - 24
— Că tot veni vorba, am impresia că oaspeții dumneavoastră sunt pe picior de plecare, spuse preotul.
Cântatul se încheiase fără ca Lib să bage de seamă. Ușa dinspre cameră
era întredeschisă, mișcată de curent. Se apropie și se uită prin crăpătură.
Camera cea bună se deosebea de bucătărie mai ales prin goliciunea ei. În afară de un bufet cu câteva farfurii și ulcioare puse în vitrină, alături de mai multe scaune împletite din sfori, în încăpere nu mai era nimic. Vreo șase oameni stăteau întorși spre colțul camerei, pe care Lib nu putu să-l vadă.
Ochii larg deschiși le străluceau de parcă ar fi urmărit un spectacol uluitor.
Își ciuli urechile să le audă șoaptele.
— Mulțumesc, domnișoară.
— Câteva cărți sfinte pentru colecția dumitale.
— Dați-mi voie să vă las această sticluță cu ulei pe care verișorul nostru l-a dus la Roma să fie sfințit de către Sanctitatea Sa.
— V-am adus doar câteva flori, tăiate din grădina mea în dimineața asta.
— O mie de mulțumiri, și v-aș putea ruga ca înainte de plecare să-mi pupați pruncul?
Ultima femeie se grăbi spre colț cu mogâldeața ei.
Pe Lib o intriga faptul că nu putea să zărească extraordinara minune – nu asta era expresia pe care o folosiseră cu o seară în urmă țăranii de la prăvălia de spirtoase? Da, acesta trebuie să fi fost motivul entuziasmului lor: nu un vițel cu două capete, ci Anna O’Donnell, minunea vie. Hoarde întregi erau lăsate zilnic înăuntru pentru a se ploconi la picioarele copilei; câtă
vulgaritate!
Unul dintre țărani avusese un comentariu malițios despre „ăilalți”, despre cum „se ploconeau la picioarele ei”. Probabil că se referise la faptul că
vizitatorii abia așteptau s-o mângâie pe copilă. Oare ce era în capul lor? O
transformau în sfântă pentru că-și închipuiau că se ridicase deasupra nevoilor umane firești? Asta îi aduse aminte lui Lib de paradele de pe continent, de statuile îmbrăcate în haine frumoase, plimbate pe străduțele urât mirositoare.
După vorbă, lui Lib toți îi păreau a fi irlandezi; doamna O’Donnell trebuie să fi exagerat în legătură cu „cele patru colțuri ale lumii”. Ușa se deschise acum larg, așa că Lib se dădu înapoi.
Vizitatorii ieșiră, târșâindu-și picioarele.
— Pentru deranj, doamnă.
Un bărbat cu o pălărie rotundă îi oferi lui Rosaleen O’Donnell o monedă.
Aha. Rădăcina tuturor relelor. Asemenea acelor turiști prosperi care ofereau bani vreunui țăran să pozeze lângă ușa bordeiului lui de chirpici, ținând în mână o scripcă neacordată. Cei din familia O’Donnell erau cu VP - 25
siguranță părtași la această înșelătorie, decise Lib, iar motivul era unul foarte previzibil: banii.
Însă mama își duse mâinile la spate.
— Ospitalitatea nu-i o osteneală pentru noi.
— Pentru scumpa fetiță, spuse vizitatorul.
