— N-ai vrea să spui mai întâi o rugăciune împreună cu noi? întrebă
doamna care-i dăduse mănușile.
Anna se uită la Lib, care simți nevoia de a încuviința din cap.
— Pruncule Iisus, blajin și blând, începu fata.
Privește asupră-mi, un mic copil.
Fie-ți milă de ai mei și de mine,
VP - 63
Pătimește și primește-mă.
— Minunat!
Doamna mai în vârstă vru să-i lase niște pilule tonice homeopatice.
Anna scutură din cap.
— Dar te rog să le păstrezi.
— Nu le poate lua, mamă, îi reaminti fiica ei printre dinți.
— N-aș zice că dacă lași o pilulă să ți se topească sub limbă se poate numi că mănânci.
— Nu, mulțumesc, spuse Anna.
Lib ascultă zornăitul monedelor care cădeau în cutia cu bani în timp ce vizitatorii treceau pragul casei.
Rosaleen O’Donnell scoase o oală din focul aproape stins și scutură
cenușa de pe capac. Cu mâinile înfășurate în cârpe, ridică capacul și scoase o pâine rotundă marcată cu o cruce.
Totul e religie aici, își zise Lib. Începuse să înțeleagă, de asemenea, de ce toate mesele ei aveau gust de turbă. Dacă va sta până la sfârșitul celor două
săptămâni, asta însemna că va consuma un pumn de pământ mocirlos; gândul îi făcu gura pungă.
— Aceștia vor fi ultimii vizitatori pe care-i primiți, îi spuse ea mamei pe cel mai ferm ton de care era în stare.
Anna stătea sprijinită de ușa olandeză, privind cum grupul se urcă în căruță.
Rosaleen O’Donnell se îndreptă de spate, scuturându-și fustele.
— Ospitalitatea e lege sfântă printre irlandezi, domnișoară Wright. Dacă
cineva bate la ușă, trebuie să le deschidem, să-i hrănim și să le oferim adăpost, chiar dacă podeaua din bucătărie e plină deja de oameni care dorm.
Gestul larg al brațului ei cuprindea o hoardă de oaspeți invizibili.
„Ospitalitate, pe naiba”.
— N-aș zice că aici e vorba de a oferi adăpost unor săraci, îi spuse Lib.
— Bogați sau săraci, în ochii Domnului suntem cu toții la fel.
Tonul pios a fost cel care a scos-o pe Lib din sărite.
— Oamenii ăștia sunt niște gură-cască. Sunt atât de nerăbdători s-o vadă
pe fiica dumneavoastră trăind aparent fără mâncare, încât sunt dispuși să
plătească pentru acest privilegiu!
Anna se juca acum cu taumatropul scăldat în lumină.
Doamna O’Donnell își mușca buzele.
— Vederea ei îi emoționează atât de tare, încât dau de pomană, ce poate fi rău în asta?
VP - 64
În acea clipă, copila veni lângă mama ei și-i dădu cadourile. Pentru a le face să înceteze să se mai certe? se întrebă Lib.
— A, dar astea sunt ale tale, scumpo, spuse Rosaleen.
Anna dădu din cap.
