Lib își urmă cu atenție drumul de-a lungul uliței noroioase, care era plină
de hârtoape cu ochiuri de cer albastru; ploaia de noaptea trecută. Începea să
ajungă la concluzia că fără o colegă infirmieră care să lucreze la aceleași standarde – la standardele domnișoarei N. –, întreaga supraveghere era deficitară. Din cauza lipsei vigilenței necesare față de un copil șiret, tot efortul și toată agitația ar putea fi în zadar.
Cu toate acestea, Lib nu văzuse încă o dovadă palpabilă a șireteniei copilei. Cu excepția singurei mari minciuni, desigur: faptul că pretindea că
trăiește fără mâncare.
„Mană cerească” – despre asta uitase s-o întrebe pe sora Michael. E
adevărat că Lib nu avea multă încredere în perspicacitatea măicuței, dar cu siguranță femeia își cunoștea Biblia.
VP - 66
Era aproape cald în acea după-amiază; Lib își scoase pelerina și și-o puse pe braț. Își trase de guler, dorindu-și ca uniforma să nu fie atât de groasă și de aspră.
În camera de deasupra prăvăliei de spirtoase s-a schimbat într-un costum verde simplu. Nu putea suporta să stea înăuntru, nici măcar pentru o clipă; petrecuse deja jumătate de zi închisă în casă.
La baza scărilor, doi bărbați cărau ceva inconfundabil, scoțându-l din hol.
Lib se trase înapoi.
— Ne scuzați, doamnă Wright, spuse Maggie Ryan. O să elibereze drumul imediat.
Lib îi privi pe bărbați întorcând coșciugul nelăcuit peste tejghea.
— Tata e și antreprenor de pompe funebre, explică fata, dacă tot are două
căruțe vechi de închiriat.
Așadar, căruța de afară era folosită ca dric la nevoie. Combinația aceasta de ocupații practicate de Ryan i se păru lui Lib de prost gust.
— Ăsta e un loc liniștit.
Maggie dădu din cap în timp ce ușa se închise în urma coșciugului.
— Înaintea vremurilor de năpastă, eram de două ori mai mulți.
Eram, adică oamenii din sat sau cei din comitat? Sau poate din întreaga Irlandă? Lib presupuse că „vremurile de năpastă însemnau dezastrul care lovise culturile de cartofi acum zece, cincisprezece ani. Încercă să-și aducă
aminte detaliile. Tot ce reușea să-și amintească în legătură cu asta era o succesiune de imagini cu titlurile unor articole de pe prima pagină a ziarelor, scrise cu litere macabre. Când era tânără, nu citea niciodată
temeinic ziarele, doar le frunzărea. Împăturea ziarul Times și-l lăsa lângă
farfuria lui Wright în fiecare dimineață din anul cât a fost soția lui.
Se gândi la cerșetori.
— Pe drum încoace am văzut multe femei singure cu copii, îi spuse ea lui Maggie Ryan.
— A, mulți bărbați sunt plecați la muncă sezonieră, la strâns recolta acolo, la voi, spuse Maggie.
Lib deduse că se referea la Anglia.
— Dar cei mai mulți tineri vor cu tot dinadinsul să ajungă în America și apoi nu se mai întorc.
Își împinse bărbia înainte, ca și cum le-ar fi urat drum lung și cale bătută
acelor „oameni tineri” care nu rămăseseră legați de acest loc.
Judecând după fața ei, Lib se gândi că nici Maggie nu avea cum să aibă mai mult de douăzeci de ani.
— Tu nu te-ai gândit să pleci?
— Nu-i patrie mai frumoasă ca a ta, cum se spune.
VP - 67
Vocea ei era mai degrabă resemnată decât afectuoasă.
Lib o întrebă cum să ajungă la casa doctorului McBrearty.
Avea o casă trainică în capătul unei ulițe, undeva departe pe strada Athlone. O servitoare la fel de decrepită precum stăpânul ei o conduse în cabinet. În timp ce se ridica, McBrearty își scoase cu o mișcare bruscă
ochelarii octogonali.
Să fie vanitate? se întrebă ea. Își închipuia oare că arată mai tânăr fără ei?
