— Bună ziua, domnișoară Wright. Cum vă simțiți?
„Iritată”, îi trecu lui Lib prin minte să răspundă.
„Frustrată. Simt că toată lumea îmi pune bețe în roate”.
— Aveți ceva urgent de raportat? o întrebă el imediat ce se așezară.
— Urgent? Nu tocmai.
— Niciun indiciu al înșelătoriei?
— Nicio dovadă directă, îl corectă ea. Dar mă gândeam că poate ați vizitat-o pe pacientă ca să vă convingeți și singur.
Obrajii lui supți se înroșiră.
— O, vă asigur că micuța Anna îmi ocupă gândurile în permanență. De fapt, sunt atât de preocupat de supraveghere, încât m-am gândit că ar fi mai bine să mă țin deoparte ca mai apoi să nu poată fi insinuat c-am exercitat vreo influență asupra constatărilor voastre.
Lib scoase un mic suspin. McBrearty părea să creadă în continuare că
supravegherea avea să demonstreze că fata e un miracol al zilelor noastre.
— Sunt îngrijorată de faptul că Anna pare să aibă temperatura scăzută, mai ales la extremități.
— Interesant.
McBrearty își frecă barba.
— Pielea ei nu arată bine, continuă Lib, nici unghiile, nici părul.
Afirmațiile ei semănau cu frivolitățile din revistele de frumusețe.
— Și tot corpul îi e acoperit de perișori ca puful. Dar ceea ce mă
îngrijorează cel mai mult sunt picioarele umflate. E nevoită să poarte ghetele vechi ale fratelui ei.
— Mm, da, Anna are de ceva vreme hidropizie. Cu toate astea, nu se plânge de durere.
— Păi ea nu se plânge deloc.
Doctorul dădu din cap ca și cum spusele ei ar fi fost o confirmare.
— Digitalis e un remediu dovedit împotriva retenției de fluide, dar bineînțeles că ea nu vrea să înghită nimic. S-ar putea trece la o dietă uscată…
— Să limităm și mai mult cantitatea de lichide? Vocea lui Lib țâșni să
spargă tavanul. Și așa bea doar câteva linguri de apă pe zi.
Dr. McBrearty se trase de favoriți.
VP - 68
— Presupun c-aș putea să-i dezumflu picioarele în mod mecanic.
Oare se referea la sângerare? Aplicarea de lipitori? Lib își dorea să nu-i fi spus nimic acestui om antediluvian.
— Dar asta implică alte riscuri. Nu, nu, una peste alta, e mai prudent să o ținem sub observație și să așteptăm.
Lib era în continuare tulburată. Pe de altă parte, dacă Anna își punea în pericol sănătatea, a cui era vina dacă nu a ei? Sau a celui care a încurajat-o să
facă asta, își spuse Lib.
— Nu arată ca un copil care n-a mai mâncat de patru luni, nu-i așa? o întrebă doctorul.
— Nici pe departe.
— Așa percep și eu lucrurile. Ce anomalie minunată.
Bătrânul o înțelesese greșit. Era cu bună știință orb la evidenta concluzie: într-un fel sau altul, fata era hrănită.
— Doctore, nu credeți că dacă Anna n-ar fi mâncat deloc, până acum ar fi fost într-o stare de emaciere? Sigur ați văzut mulți pacienți înfometați atunci când cartofii au fost loviți de mană, mult mai mulți decât mine, adăugă Lib, măgulindu-l pentru experiența lui.
McBrearty dădu din cap.
— Întâmplarea face ca eu să fi fost în vremea aceea în Gloucestershire.
Am moștenit această proprietate abia în urmă cu cinci ani și nu puteam s-o închiriez, așa că m-am gândit să mă întorc și să-mi practic meseria aici.
Se ridică în picioare ca și cum ar fi vrut să-i dea de înțeles că întrevederea lor se încheiase.
