— N-a spus domnul Thaddeus că acea cruce de aur pe care ne-a lăsat-o alaltăieri doamna aceea o să aducă o sumă frumoasă pentru nevoiași?
— Dar astea-s doar niște jucării, spuse mama ei. Bine, poate că mănușile din coaja de nucă da, poate că astea ar putea fi vândute…
Roti nuca în palmă.
— Păstrează totuși năstrușnicia asta de se învârte. Ce rău ar putea să facă.
Doar dacă domnișoara Wright nu vede vreunul.
Lib se abținu să comenteze.
O urmă pe fată în dormitor și examină din nou fiecare suprafață, la fel cum făcuse și ieri – podeaua, cufărașul cu comorile fetei, dulapul, așternuturile.
— Ești supărată? întrebă Anna, învârtind taumatropul între degete.
— Din cauza jucăriei tale? Nu, nu.
Cât de copilăroasă era încă Anna, în ciuda tuturor complicațiilor obscure ale situației ei.
— Atunci din cauza vizitatorilor?
— Ei bine, lor nu le pasă de bunăstarea ta.
În bucătărie sună clopoțelul și Anna căzu în genunchi. (Nu era de mirare că avea fluierele picioarelor pline de vânătăi.) Minutele treceau în timp ce rugăciunea Îngerul Domnului umplea tăcerea. „E ca și cum aș fi închisă într-o mănăstire”, îi trecu lui Lib prin cap.
— Prin același Cristos, Domnul nostru. Amin.
Anna se ridică în picioare și se ținu de spătarul scaunului.
— Ai amețit? întrebă Lib.
Anna dădu din cap că nu și-și aranjă șalul.
— Cât de des trebuie să faci asta?
— Doar la prânz, spuse copila. Ar fi mai bine dacă aș rosti-o la șase dimineața și seara de asemenea, dar mămica, tăticul și Kitty sunt prea ocupați.
Ieri, Lib făcuse greșeala de a-i spune servitoarei că putea să aștepte cu cina. De data asta se duse la ușă și strigă c-ar dori să mănânce ceva.
Kitty aduse niște brânză dulce proaspătă; asta trebuie să fi fost chestia aia albă care picura din tifonul ce atârnase între două scaune cu o noapte în urmă. Pâinea, caldă încă, avea prea multe tărâțe pentru gustul lui Lib. În așteptarea cartofilor noi de toamnă, familia probabil că ajunsese la fundul lăzii cu făină.
VP - 65
Cu toate că de-acum se obișnuise să mănânce de față cu Anna, continua să
se simtă ca o scroafă cu râtul în troacă.
După ce termină de mâncat, începu să citească primul capitol al unui roman cu titlul Adam Bede. Tresări surprinsă când măicuța bătu la ușă la ora nouă; aproape că uitase că lucrau în schimburi.
— Uite, soră, spuse Anna, punând taumatropul în mișcare.
— Ce găselniță!
Lib prevăzu că nici de data aceasta nu va avea parte de un moment de intimitate cu cealaltă infirmieră. Se apropie, până când fața ei atinse marginea acoperământului maicii și-i șopti:
— Până acum n-am observat nimic nelalocul lui. Dumneata?
O ezitare.
— N-ar trebui să ne consultăm.
— Da, dar…
— Doctorul McBrearty a fost foarte ferm când a zis că nu trebuie să facem schimb de opinii.
— Nu sunt curioasă să aflu opiniile dumitale, soră, i-o trânti Lib. Mă
interesează doar aspectele de bază. Poți să mă asiguri că ții evidența amănunțită a tuturor exercițiilor, de exemplu? Mă refer la cele solide.
Cu voce stinsă:
— N-a fost cazul.
Lib dădu din cap.
— I-am explicat doamnei O’Donnell că nu va avea niciun contact cu fata fără supraveghere, continuă ea. O îmbrățișare la sculare și una la culcare. De asemenea, niciun membru al familiei nu are voie să intre în camera Annei atâta timp cât supraveghetorul nu se află acolo.
Măicuța era mută ca peștele.
