— Chiar și așa.
Doamna O’Donnell strânse din buze.
— Oaspeții noștri sunt deja în casă și-i prea târziu acuma să le fac vânt fără să-i jignesc de-a binelea.
În acest moment, lui Lib îi trecu prin minte să trântească ușa de la dormitor și să se proptească cu spatele în ea.
Femeia cu ochi cenușii îi susținu privirea.
Lib decise să cedeze până când va putea să vorbească cu doctorul McBrearty. „Pierzi o bătălie, dar câștigi războiul.” O conduse pe Anna în camera cea bună și se așeză chiar în spatele scaunului copilei.
Vizitatorii, erau un domn din portul Limerick, de pe coasta de vest, împreună cu soția și rudele prin alianță, precum și o mamă cu fiica ei, cunoștințe de-ale lor care veniseră în vizită din Statele Unite. Femeia americană mai în vârstă îi informă că ea și fiica ei sunt spiritiști.
— Noi credem că morții ne vorbesc.
Anna dădu serioasă din cap.
— Draga mea, considerăm că acest caz al tău e dovada sublimă a puterii minții.
Doamna se aplecă să strângă degetele fetei.
— Vă rog să n-o atingeți, spuse Lib, iar vizitatoarea se dădu înapoi.
Rosaleen O’Donnell își iți capul în cadrul ușii ca să le ofere o ceașcă de ceai.
Lib era convinsă că femeia o provoacă. Fără mâncare, îi spuse ea fără să
articuleze cuvintele.
Unul dintre domni o interoga pe Anna în legătură cu data în care a mâncat ultima oară.
— Șapte aprilie, îi spuse ea.
— Atunci ai împlinit unsprezece ani?
— Da, domnule.
VP - 62
— Și de ce crezi că ai supraviețuit atâta timp?
Lib se aștepta ca Anna să dea din umeri sau să spună că nu știe. În schimb, ea murmură ceva ce suna ca „mamă”.
— Vorbește, fetițo, spuse femeia irlandeză mai în vârstă.
— Trăiesc cu mană cerească, spuse Anna.
O spusese la fel de simplu ca și cum ar fi zis „trăiesc la casa tatălui meu”.
Lib își închise pentru câteva clipe ochii ca să nu și-i dea peste cap a neîncredere.
— Mană cerească, îi repetă spiritista mai tânără celei mai în vârstă.
Imaginează-ți.
Vizitatorii au început să scoată cadourile. Din Boston, o jucărie care se numea taumatrop; avea oare Anna așa ceva?
— Nu am nicio jucărie, le spuse ea.
Lor le plăcu acest lucru; gravitatea fermecătoare a vocii ei. Domnul din Limerick îi arătă cum să rotească cele două sfori ale discului și apoi să-l răsucească, astfel încât imaginile de pe cele două părți ale acesteia să devină
una.
— Acum pasărea e în colivie, se minună Anna.
— Da, e doar o iluzie, zise bărbatul.
Discul încetini și se opri, astfel încât colivia goală rămase pe partea din spate, iar pasărea din față era din nou liberă.
După ce Kitty aduse ceaiul, soția domnului din Limerick scoase ceva și mai neobișnuit: o nucă ce se deschise brusc în mâinile Annei, pentru ca din ea să se rostogolească o minge mototolită care se desfăcu, devenind o pereche de mănuși extrem de subțiri.
— Piele de găină, spuse doamna, dezmierdându-le. Erau ultimul răcnet când eram eu copilă. Nu se fabrică nicăieri altundeva în lume decât în Limerick. Am păstrat perechea asta o jumătate de secol fără să le rup.
Anna își trase mănușile pe fiecare dintre degetele ei grase; îi erau mari, însă nu cu mult.
— Fii binecuvântată, copila mea, fii binecuvântată.
După ce au băut ceaiul, Lib a făcut o remarcă înțepătoare în legătură cu nevoia Annei de a se odihni.
