— Încă ceva, continuă ea în mare grabă. N-aș putea spune că sunt extrem de încrezătoare în privința colegei mele infirmiere. Mai ales în timpul schimbului de noapte, menținerea vigilenței nu va fi deloc o sarcină ușoară.
— Dar sora Michael ar trebui să se priceapă bine la asta, spuse McBrearty. A fost soră timp de doisprezece ani pentru Spitalul Filantropic din Dublin.
Vai, dar cum de nu s-a gândit nimeni să-i spună asta lui Lib?
— Iar din câte știu, la Casa de Binefacere, infirmierele se trezesc la miezul nopții pentru rugăciunea de noapte și încă o dată în zori, pentru laude.
— Înțeleg, spuse Lib umilită. Ei bine. Adevărata problemă sunt condițiile din bordei, complet improprii. N-am cum să măsor greutatea copilei și nu sunt lămpi care să ofere o iluminare adecvată. Camera Annei poate fi accesată cu ușurință dinspre bucătărie, așa că oricine ar putea să intre atunci când ies cu ea la plimbare. Fără autoritatea dumneavoastră, doamna O’Donnell nici măcar nu mă lasă să le închid ușa în nas curioșilor, ceea ce mă
VP - 69
împiedică să o țin sub o observație suficient de strictă. Ați putea să aranjați astfel încât să nu mai fie primiți vizitatori?
— Desigur.
McBrearty își șterse stiloul de o bucată de pânză și luă o coală curată de hârtie. Se căută în buzunarul de la piept.
— S-ar putea ca mama să se împotrivească măsurii de a ține la distanță
mulțimea, deoarece ar pierde bani.
Bătrânul clipi din ochii lui urduroși, continuând să se caute în buzunare.
— O, dar toate donațiile sunt strânse în cutia milei pe care domnul Thaddeus i-a dat-o familiei O’Donnell. Dacă credeți că acești oameni își opresc vreun bănuț, înseamnă că nu-i înțelegeți.
Lib își încleștă gura.
— Nu cumva vă căutați ochelarii?
Arătă spre locul în care zăceau, printre hârtii.
— A, ce bine.
Bărbatul îndesă după urechi brațele ochelarilor și începu să scrie.
— Pot să vă întreb cum vi se pare Anna în alte privințe?
„În alte privințe?”
— Vă referiți la starea ei de spirit?
— Păi, mă refer la trăsăturile ei de caracter.
Lib era nedumerită. „O fată plăcută. Dar o trișoare de cea mai abjectă
speță”. Cu siguranță așa era. Nu?
— În general calmă, spuse ea în schimb. Ceea ce domnișoara Nightingale obișnuia să descrie ca fiind un temperament acumulativ, care nu se dezvăluie cu ușurință.
McBrearty se însenină atât de tare la auzul numelui, încât Lib își dori să
nu-l fi rostit. Bărbatul semnă coala, o împături și i-o întinse.
— Ați putea, vă rog, să o trimiteți familiei O’Donnell ca să punem capăt acestor vizite începând chiar cu această după-amiază?
— O, sigur că da, zise el și își scoase din nou ochelarii, pe care îi strânse între degetele lui tremurătoare. Apropo, fascinantă scrisoarea apărută în cel mai recent număr din Telegraph, continuă doctorul.
Răscoli hârtiile de pe biroul său fără să găsească ceea ce căuta.
Menționează diverse cazuri ale unor „fete care au ținut post negru” – sau cel puțin așa se presupune, se corectă el – în Marea Britanie și-n străinătate de-a lungul secolelor.
Chiar așa? Lib nu auzise niciodată de acest fenomen.
— Autorul sugerează că e posibil să… ei bine, ce mai încoace și încolo… să
fi reabsorbit, să fi supraviețuit din propria menstruație.
Ce teorie revoltătoare. În plus, fata asta avea doar unsprezece ani.
VP - 70
— Din punctul meu de vedere, Anna mai are mult până la pubertate.
— Mm, e adevărat.
McBrearty păru zdrobit. Apoi colțul gurii îi fugi în sus.
— Când mă gândesc că aș fi putut să rămân în Anglia și să nu am niciodată norocul să întâlnesc un astfel de caz.
