După ce plecă din casa doctorului, Lib lungi pasul, încercând să-și relaxeze picioarele înțepenite și să se elibereze de atmosfera acelui cabinet mucegăit.
O potecă ducea spre o pădurice. Observă că frunzele copacilor erau lobate ca cele ale stejarului, însă crengile erau mai drepte decât ale stejarului comun. Gardurile vii erau țepoase din cauza grozamei; inhală parfumul micuțelor flori galbene. Erau flori ofilite roz, al căror nume Anna cu siguranță l-ar fi știut. Lib încercă să identifice păsările care ciripeau prin tufe, însă recunoscu fără urmă de ezitare doar tonul jos al buhaiului de baltă
– ca o sirenă de ceață a unui vapor nevăzut.
Un copac se făcea remarcat la marginea unui câmp; era ceva ciudat la crengile lui atârnătoare. Lib își croi drum pe lângă brazda din marginea câmpului – cu toate că ghetele îi erau deja pline de noroi și nu prea știa de ce-și bătea capul să pășească atent. Copacul era mai departe decât părea, o bucată bună de drum dincolo de locul în care se terminau fâșiile de pământ cultivate, dincolo de un afloriment cenușiu de calcar, crăpat de soare și de ploi. Apropiindu-se, Lib văzu că era un păducel, rămurele noi, roșii se ițeau pe fundalul frunzelor lucioase. Dar ce atârna în fâșii de crengile rozalii?
Mușchi?
Nu, nu erau mușchi. Lână?
Lib aproape că intră într-o baltă formată în crăpătura unei stânci. Două
libelule zburau agățate una de alta la câțiva centimetri deasupra apei. Să fie un izvor? Ceva ce semăna a otrățel de baltă tivea marginea băltoacei. Dintr-odată i se făcu teribil de sete, dar când se lăsă pe vine, libelulele dispărură, iar apa arăta la fel de neagră ca solul bogat în turbă. Luă apă în căușul palmei. Mirosea a creozot, așa că-și ignoră setea și lăsă apa să i se scurgă
printre degete.
Ceea ce atârna de crengile păducelului nu era lână; ceva făcut de om, sub formă de fâșii. Cât de ciudat. Panglici, șaluri? Stăteau înnodate de crengi de atâta amar de vreme încât deveniseră gri, cu aspect vegetal.
•
Ajunsă înapoi la prăvălie, în mica sală de mese, dădu peste un om cu păr roșcat care mânca cu poftă un cotlet și scria în grabă într-un carnet de notițe foarte asemănător cu al ei. Omul sări în picioare.
— Dumneata nu ești de pe aici, doamnă.
VP - 71
Cum putea să-și dea seama? După rochia ei verde, simplă, după
înfățișare?
Bărbatul era cam de aceeași înălțime ca ea, mai tânăr cu câțiva ani, cu acel ten lăptos inconfundabil al irlandezilor, ascuns de buclele de un roșcat țipător, și cu accent, însă unul educat.
— William Bryne, de la Irish Times.
A, „scriitorașul” de care-i spusese fotograful. Lib îi întinse mâna.
— Domnișoara Wright.
— Ați venit să vedeți punctele de atracție din regiunea centrală?
Înseamnă că nu ghicise de ce se afla aici; o lua drept o vilegiaturistă.
— Există puncte de atracție?
Tonul ei fu prea sardonic. Bryne chicoti.
— Ei bine, depinde cât de tulburat îți e sufletul de atmosfera enigmatică a inelelor de piatră, a fortărețelor circulare sau a tumulilor.
— Nu sunt familiarizată cu a doua și a treia categorie.
El făcu o grimasă.
— Presupun că sunt variații ale inelelor de piatră.
— Așadar, toate punctele de atracție de aici sunt circulare și făcute din stâncă?
— Cu excepția ultimei, spuse William Bryne, o copilă magică ce trăiește doar cu aer.
Lib se crispă.
— N-aș zice că e o știre importantă, dar editorul meu s-a gândit că până în august o să-i dau de cap. În orice caz, mi-am schilodit iapa într-o hârtoapă la ieșirea din Mullingar, a trebuit s-o îngrijesc două nopți până când și-a revenit și acum, că mă aflu aici, am fost întors din drum de la umila căsuță a fetei!
Simți un fior de jenă; trebuie să fi ajuns după biletul pe care McBrearty, la cererea ei, îl trimisese familiei O’Donnell. Însă realitatea era că mai multă
publicitate în acest caz n-ar fi făcut decât să alimenteze flăcările iluziei, iar curiozitatea unui reporter n-ar fi putut decât să îngreuneze supravegherea.
Lib ar fi vrut să se scuze și să urce la etaj înainte ca Bryne să apuce să mai spună ceva despre Anna O’Donnell, dar voia să mănânce.
— Nu ați fi putut să lăsați calul acolo și să tocmiți altul?
— I-am suspectat c-ar fi împușcat-o pe Polly în loc să-i dea terci cald, cum am făcut eu.
Ea zâmbi imaginându-și-l pe jurnalist dormind încovrigat în grajdul cailor.
— Adevărata catastrofă e primirea rece de care am avut parte la bordeiul copilului fenomen, se plânse Bryne. Am trimis un paragraf caustic ziarului VP - 72
prin telegraf, dar acum trebuie să pregătesc o expunere pe larg pe care s-o trimit cu poștalionul din seara asta.