Plămânii: 14 respirații pe minut.
Limba: nicio schimbare.
Primul ei schimb de noapte. N-a avut niciodată nimic împotrivă să lucreze la astfel de ore; liniștea răspândea un anumit calm. Își mai trecu o dată
palma peste așternuturi. Căutarea firimiturilor ascunse devenise o rutină.
Ochii lui Lib se opriră asupra peretelui văruit și se gândi la bălegarul, părul, sângele și zerul amestecate în compoziția lui. Cum ar putea o astfel de suprafață să fie vreodată curată? Și-o imagină pe Anna sugând peretele pentru o urmă de hrană, ca acei țânci năbădăioși care mâncau câte un pumn de țărână. Dar nu, dacă ar fi făcut asta, s-ar fi murdărit cu siguranță la gură.
În plus, Anna nu mai era niciodată singură, cel puțin de când începuse supravegherea. Lumânări, propriile haine, pagini ale cărților pe care le deținea, bucăți din propria piele – n-avea cum să mănânce nimic din toate astea fără să fie observată.
La final, Anna rosti rugăciunea cu Dorothy. Apoi își făcu semnul crucii și se băgă în așternuturi, sub pătura cenușie. Capul ei se cuibări în perna subțire.
— Alte perne nu mai aveți? întrebă Lib.
Un mic zâmbet.
— Până să am tuse măgărească, n-am avut deloc.
Era un paradox: Lib avea de gând să dezvăluie lumii stratagemele fetei, dar în același timp voia ca aceasta să doarmă bine. Vechile obiceiuri de infirmieră se uită greu.
— Kitty, strigă ea din ușă.
VP - 76
Membrii familiei O’Donnell dispăruseră deja, dar servitoarea își aranja un dos de pernă în capul laviței.
— Aș putea să-ți cer încă o pernă pentru Anna?
— Sigur, luați-o pe-a mea, spuse servitoarea, întinzându-i o chestie diformă într-o învelitoare de bumbac.
— Nu, nu…
— Haideți, eu nici n-o să-mi dau seama, pic de somn imediat.
— Care-i problema, Kitty? se auzi vocea lui Rosaleen O’Donnell din alcov; ei îi ziceau măietoare.
— Mai vrea o pernă pentru copilă.
Mama trase la o parte draperia improvizată din sacul pentru făină.
— Anna nu se simte bine?
— Mă întrebam doar dacă e posibil să aveți o pernă în plus, spuse Lib stingherită.
— Luați-le pe amândouă, îi spuse Rosaleen O’Donnell trăgându-și perna de-a lungul podelei și punând-o peste a servitoarei. Scumpa mea, ești bine?
întrebă ea cu glas insistent, băgându-și capul pe ușa dormitorului.
— Sunt cum nu se poate mai bine, zise Anna.
— Ajunge una, spuse Lib, luând perna lui Kitty.
Doamna O’Donnell pufni.
— Sper că mirosul lămpii ăleia nu-ți face greață, nu-i așa? Sau să-ți piște ochii.
— Nu, mămico.
Femeia făcea paradă de îngrijorarea ei, ăsta era adevărul, vrând să pară
că neînduplecata infirmieră îi face rău copilei cu insistențele ei că e nevoie de o lumină suficient de puternică.
În cele din urmă ușa se închise, iar copila și infirmiera rămaseră singure.
— Probabil că ești obosită, îi spuse Lib Annei.
Un moment lung de tăcere.
— Nu știu.
— S-ar putea să-ți fie greu să adormi, din moment ce nu ești obișnuită cu lampa. Ai vrea să citești? Sau vrei să-ți citesc ceva?
Niciun răspuns.
Lib se apropie de pat și descoperi că fata dormea deja. Obrajii ei albi ca laptele erau asemenea unor piersici.
Trăiește din mană cerească. Ce prostie. Ce era mana până la urmă, un fel de pâine?
