Cartea Exodului, asta era în Vechiul Testament. Dar singura carte din Biblie pe care Lib reuși s-o găsească în cutia cu comori a Annei erau Psalmii.
Frunzări paginile, având grijă să nu deranjeze cartonașele. Nicio menționare VP - 77
a manei. Privirea ei se opri asupra unui pasaj. „Fiii străini m-au mințit pe mine. Fiii străini au îmbătrânit și au șchiopătat din cărările lor”. Ce dumnezeu ar putea să însemne asta? Fără doar și poate, Anna era un copil ciudat. Când hotărâse să mintă întreaga lume, se oprise din drumul firesc al tinereții unei fete.
Lib își dădu seama atunci că întrebarea care trebuia pusă nu era cum ar putea o copilă să comită o asemenea înșelătorie, ci de ce? Copiii turnau gogoși, e adevărat, dar cu siguranță doar unul cu o natură perversă ar fi putut inventa această poveste. Anna nu arăta niciun fel de interes în privința posibilității de a se îmbogăți. Tinerii tânjeau după atenție, poate chiar și după faimă – dar să faci asta cu prețul unui stomac gol, al unui corp suferind, al constantei neliniști să nu te dai de gol?
Asta, desigur, dacă nu cumva monstruoasa schemă fusese născocită de familia O’Donnell, ei fiind cei care o forțaseră pe Anna să facă asta, astfel încât să profite de pe urma vizitatorilor care se înghesuiau la ușa lor. Dar nu părea să fie un copil supus unei constrângeri. Radia o siguranță calmă, un aer de stăpânire de sine neobișnuit pentru o persoană de vârsta ei.
Bineînțeles că și adulții puteau fi niște mincinoși nerușinați, iar subiectul predilect era propriul lor corp. Din experiența lui Lib, cei care n-ar înșela un negustor nici măcar cu un bănuț ar minți în legătură cu cantitatea de brandy băută sau referitor la a cui era camera în care au intrat și ce-au făcut acolo.
Fetele care nu-și mai încăpeau în corset negau starea de fapt până când le apucau junghiurile. Soții jurau pe viața lor că fețele zdrobite ale soțiilor lor nu aveau nimic de-a face cu ei.
Toată lumea deținea secrete.
Cartonașele sfinte îi distrăgeau atenția cu detaliile lor excentrice – unele aveau marginile ca un filigran – și cu numele exotice. Sfântul Alois de Gonzaga, Sfânta Ecaterina de Siena, Sfântul Filip Neri, Sfânta Margareta a Scoției, Sfânta Elisabeta a Ungariei; ca un set de păpuși în port național. „El poate să aleagă pe oricine”, îi spusese Anna, orice păcătos sau necredincios.
Un întreg șir al suferințelor finale ale lui Cristos, Domnul Nostru dezbrăcat de haine. Cine s-ar putea gândi că e o idee bună să lase asemenea imagini înfiorătoare la îndemâna unui copil și încă a unuia sensibil?
Unul dintre cartonașe înfățișa o fetiță stând într-o barcă și având un porumbel deasupra capului: Le Divin Pilote. Titlul însemna oare că Cristos e cârmaciul nevăzut al bărcii? Sau cârmaciul era porumbelul, cine știe? De multe ori, Sfântul Duh era înfățișat în chip de pasăre. Sau era posibil ca personajul pe care Lib îl luase drept o fetiță să fie de fapt un Iisus, cu părul lung și proporțiile unui copil?
VP - 78
Următorul cartonaș înfățișa o femeie în purpuriu – Fecioara Maria, ghici Lib – mânând o turmă de oi către o adăpătoare cu marginile din marmură.
Ce amestec curios de eleganță și rusticitate. Pe cartonașul următor, aceeași femeie bandaja o oaie cu un pântec rotund. În opinia lui Lib, acel pansament nu avea cum să reziste. Mes brebis ne périssent jamais et personne ne les ravira de ma main. Se chinui să înțeleagă ceva din cuvintele în franceză. Nu știu-ce-urile ei nu piereau niciodată și nicio persoană nu putea să le răpească din mâinile ei?
Anna se foi, capul îi alunecă de pe cele două perne și i se propti de umăr, într-o poziție strâmbă. Lib închise repede cartonașele între paginile cărții.
Însă Anna continuă să doarmă. Cu un chip îngeresc, așa cum arătau toți copiii cufundați astfel în somn. Trăsăturile moi ale feței nu trădau nimic, se gândi Lib; somnul îi putea face să pară inocenți până și pe adulți. Mormânt văruit.
Ceea ce-i aduse aminte de ceva: Madona și Pruncul. Băgă mâna în micul cufăr, dincolo de cărți, și scoase sfeșnicul. Ce-ar fi putut să ascundă Anna în această figurină în culori pastelate? Lib o scutură; nimic. Era un tub gol pe interior, deschis în partea de jos. Aruncă o privire în capul întunecat al fecioarei în căutarea unui mic depozit de mâncare foarte sățioasă. Când duse sfeșnicul la nas, nu detectă niciun miros. Degetul ei cercetător simți… ceva ce abia reușea să atingă cu unghia ei scurtă. Un mic pachețel?
Foarfeca din geantă. Lib vârî lamele prin interiorul neregulat al statuii, scormonind. De fapt, avea nevoie de un cârlig, dar unde să găsească unul în toiul nopții? Scobi cu mai multă forță…
Și scoase un sâsâit când statuia crăpă în două. Pruncul de porțelan se rupse de mama de porțelan din mâna ei.
Pachetul – unul mic, în definitiv – se dezlipi din ascunzătoarea lui. Când Lib desfăcu hârtia, tot ce găsi fu o șuviță de păr închisă la culoare, nu ca cel al Annei. Hârtia îngălbenită fusese ruptă, aparent la întâmplare, dintr-o publicație cu titlul Freeman’s Journal spre sfârșitul anului trecut.
Spărsese una dintre comorile copilei degeaba, ca o novice neîndemânatică în primul ei schimb. Lib așeză bucățile înapoi în cutie, punând pachetul cu șuvița de păr între ele.
Anna continua să doarmă. Lib nu avea unde altundeva să se uite, nimic altceva de făcut decât să se holbeze la fată ca o adoratoare care venerează o icoană. Chiar dacă fetița reușea cumva să fure întâmplător un pic de mâncare, cum putea fi asta suficient pentru a potoli chinurile foamei? De ce n-o torturau atât de tare încât să se trezească?
Lib întoarse scaunul din sfori cu spătar tare astfel încât acesta să stea cu fața spre pat. Se așeză și-și îndreptă umerii. Se uită la ceas: 10:49. Nu trebuia VP - 79
să apese butonul ca să știe cât e ceasul, dar o făcu oricum, doar de dragul senzației – zece lovituri surde în degetul mare, rapide și puternice la început, devenind apoi mai încete și mai slabe.
Lib își frecă ochii și-și fixă privirea asupra fetei. „Așadar, n-ați putut veghea împreună cu Mine nici măcar o oră?” Își aduse aminte de acest verset din Evanghelie. Dar ea nu veghea împreună cu Anna. Nu veghea asupra ei pentru a o ține departe de cele rele. Doar o veghea.
Din când în când, Anna părea neliniștită. Se încolăci în pătură ca o frunză
de ferigă. Îi era frig? În cameră nu mai era nicio pătură; încă un lucru despre care Lib ar fi trebuit să o întrebe pe Kitty înainte ca servitoarea să se culce.
Acoperi fata cu un șal cadrilat. Anna murmură ceva, ca și cum și-ar fi spus rugăciunile, dar asta nu însemna că era trează. Pentru orice eventualitate, Lib nu făcu niciun zgomot. (Domnișoara N. nu le lăsa niciodată pe infirmiere să trezească un pacient, pentru că efectul scuturării putea să facă mult rău.) Fitilul lămpii a trebuit tăiat de două ori, iar lampa umplută o singură dată.
Era o chestie greoaie, urât mirositoare. După miezul nopții, pentru un timp, păru că cei doi O’Donnell stau de vorbă în camera cealaltă, lângă foc. Își cizelau planurile? Sau doar mai schimbau sporadic câte o vorbă așa cum făceau adesea oamenii între prima și a doua repriză de somn? Lib nu reuși să distingă vocea lui Kitty; poate că servitoarea era atât de epuizată, încât nici nu se trezi.
La cinci dimineața, când măicuța bătu la ușă, Anna respira adânc și regulat, ceea ce însemna că era cufundată în somnul cel mai profund.
— Soră Michael.
Lib sări în sus, cu picioarele înțepenite.
Măicuța dădu din cap politicoasă.
Anna se agită și se întoarse pe partea cealaltă. Lib își ținu respirația și așteptă, asigurându-se că fata doarme în continuare.
— N-am reușit să găsesc o Biblie, șopti ea. Ce este mana asta, mai precis?
O mică ezitare; era clar că măicuța tocmai decidea dacă aveau voie sau nu să poarte astfel de conversații.
— Dacă-mi aduc bine aminte, cădea în fiecare zi pentru a-i hrăni pe copiii Israelului când aceștia străbăteau deșertul ca să scape de urmăritori.
În timp ce vorbea, sora Michael scoase o carte neagră din geantă și frunzări foile subțiri și lucioase. Cercetă o pagină, apoi pe cea din urmă, apoi mai dădu o pagină. Puse un vârf de deget lat pe hârtie.
Lib citi peste umărul ei.
Și dimineața s-a așezat un strat gros de rouă în jurul taberei.
