Oare întotdeauna vorbea atât de deschis cu străinii? Lib nu știa ce să
spună, cu excepția întrebării:
— De ce caustic?
— Păi, pune într-o lumină rea onestitatea familiei, nu-i așa, dacă ei nu mă
lasă să le trec pragul de frică să nu cumva să văd adevărul gol-goluț doar aruncând o privire la copilul lor minune.
Nu era cinstit față de familia O’Donnell, dar Lib nu putea să-i spună
jurnalistului că vorbea tocmai cu persoana care insistase să fie interziși vizitatorii. Privirea ei alunecă în jos, spre notițele lui.
Cât de nemărginită e naivitatea speciei umane, trebuie s-o spunem, mai ales atunci când se combină cu ignoranța provincială. Dar Mundus vult decipi, ergo decipiatur, ceea ce înseamnă „Lumea vrea să fie păcălită, deci hai s-o păcălim”. Așa grăit-a Petroniu în vremurile Domnului nostru, un aforism la fel de pertinent și-n zilele noastre.
Maggie Ryan îi mai aduse lui Bryne o bere.
— Cotletul a fost delicios, îi spuse el.
— Ei, aș, spuse Maggie pe un ton ușor zeflemitor, foamea e cel mai bun sos.
— Aș dori și eu un cotlet, spuse Lib.
— S-au mâncat toate, doamnă. Mai avem carne de oaie.
Neavând de ales, Lib acceptă carnea de oaie. Apoi își ascunse capul între coperțile romanului Adam Bede, astfel încât să-l descurajeze pe William Bryne să mai zăbovească pe lângă ea.
•
La ora nouă, când ajunse la bordei, recunoscu corul plângăreț al celor care intonau Rozariul: „Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoșii, acum și în ceasul morții noastre. Amin.”
Intră în casă fără să bată la ușă și așteptă pe unul dintre scaunele cu trei picioare cărora irlandezii le spuneau taburete. Catolicii gângureau ca niște bebeluși în timp ce-și strângeau rozariile. Cel puțin sora Michael stătea cu capul ridicat, cu ochii pe fetiță, dar oare se concentra la ea sau la rugăciuni?
Anna era deja în cămașă de noapte. Lib îi urmări buzele care formau cuvintele, iarăși și iarăși: „Acum și în ceasul morții noastre. Amin.” Își mută
din când în când privirea asupra mamei, a tatălui, a verișoarei sărace, întrebându-se care dintre ei plănuia să se sustragă atenției ei în seara aceea.
VP - 73
— Soră, doriți să stați la o ceașcă de ceai cu noi? întrebă după aceea Rosaleen O’Donnell.
— Nu doresc, dar vă mulțumesc din inimă, doamnă O’Donnell.
„Mama Annei lasă să i se vadă preferința pentru măicuță”, se gândi Lib.
Era normal să o placă pe inofensiva și familiara soră Michael.
Rosaleen O’Donnell folosi un mic vătrai ca să strângă jarul într-un cerc.
Așeză trei bucăți de turbă asemenea spițelor unei roți și se îndreptă de spate, făcându-și cruce. Odată ce turba luă foc, luă cenușă dintr-o ladă și o presără peste flăcări, înăbușindu-le.
Lib avu senzația amețitoare că timpul ar putea să se prăbușească în el însuși, ca niște tăciuni. Că în aceste bordeie întunecate nu se schimbase nimic de pe vremea druizilor și că nici n-o să se schimbe vreodată. Cum era versul acela din imnul pe care-l cântau la școala lui Lib? „Noaptea-i întunecată, sunt departe de casă”.
În timp ce călugărița își îmbrăca rasa în dormitor, Lib o întrebă cum i-a fost ziua.
Potrivit surorii Michael, fata înghițise trei linguri de apă și făcuse o scurtă
plimbare. Niciun simptom care să se fi înrăutățit sau ameliorat.
— Iar dacă ați vedea-o pe fată făcând ceva necinstit, spuse Lib în șoaptă, sper că ați considera că este un fapt relevant și mi l-ați aduce la cunoștință.
Măicuța dădu precaut din cap.
Era o situație înnebunitoare: ce anume le scăpa oare? Cu toate astea, fata n-avea cum să mai reziste multă vreme. Lib era aproape convinsă că în seara aceea avea s-o prindă.
Se hazardă să mai adauge ceva.
— Iată un fapt. Mană cerească, îi șopti la ureche surorii Michael. Asta am auzit-o pe Anna spunându-i unui vizitator azi-dimineață, că trăiește cu mană
cerească.
Măicuța dădu din nou din cap, abia perceptibil. Era acesta un semn că
luase la cunoștință ceea ce-i spusese Lib, sau un mod de a spune că un asemenea lucru era posibil?
— Mă gândeam că știți referința biblică.
Sora Michael își încreți fruntea.
