— Poate azi o să-mi spuneți numele dumneavoastră de botez, spuse fata.
— Mai bine îți zic o ghicitoare, se oferi Lib.
VP - 82
— Vă rog.
— „N-am picioare, și cu toate astea dansez”, zise ea.
Sunt ca o frunză, și totuși nu cresc în copaci.
Sunt ca un pește, însă apa mă omoară.
Sunt prietenul tău, dar nu te apropia prea mult!
— Nu te apropia prea mult, murmură Anna. De ce, ce s-ar putea întâmpla dacă m-aș apropia prea mult?
Lib așteptă.
— Fără apă. Fără atingere. Nu poate decât să danseze…
Apoi fața îi fu luminată de un zâmbet.
— E o flacără!
— Foarte bine, spuse Lib.
După-amiaza aceasta păru să treacă greu. Nu în felul tăcut și dilatat al schimbului de noapte; era plictiseala spartă de întreruperi discordante. În două rânduri se auziră bătăi la ușa de la intrare, iar Lib se înarmă cu curaj. O
conversație zgomotoasă în prag, care fu urmată de intrarea vijelioasă a lui Rosaleen O’Donnell în camera Annei pentru a anunța că, din cauza ordinelor doctorului McBrearty, fusese nevoită să refuze vizitatorii. Prima oară fusese vorba de vreo șase persoane importante din Franța, apoi venise un grup din Cape; măi să fie! Oamenii ăștia de treabă auziseră de Anna pe când treceau prin Cork sau prin Belfast și au străbătut atâta drum cu trenul sau cu căruța pentru că nu-și închipuiau c-ar putea pleca din țară fără s-o cunoască.
Insistară ca doamna O’Donnell să-i dea fetei acest buchet, aceste cărți edificatoare, cât și să-i transmită arzătorul lor regret privind faptul că li s-a interzis să-i arunce măcar o privire minunatei fetițe.
Cu a treia ocazie, Lib pregăti un bilețel și-i sugeră mamei să-l lipească pe ușa de la intrare.
VĂ ROG SĂ NU BATEȚI LA UȘĂ.
FAMILIA O’DONNELL DOREȘTE
SĂ NU FIE DER ANJATĂ.
VĂ E RECUNOSCĂTOARE
CĂ-I PĂSTRAȚI GÂNDURI BUNE.
Rosaleen luă bilețelul cu un pufăit abia audibil.
În timp ce croșeta, Anna păru să nu dea nicio atenție acestor lucruri. Își vedea de treburile ei ca orice fată, se gândi Lib – citea, cosea, aranja florile primite de la vizitatori într-un ulcior înalt, doar că nu mânca.
VP - 83
Nu părea să mănânce, se corectă Lib, enervată de faptul că a putut să
accepte impostura fie și pentru o clipă. Dar un lucru era adevărat: fata nu primea nici măcar o firimitură în timpul schimbului lui Lib. Chiar dacă e posibil ca luni noapte măicuța să fi ațipit și Anna să fi înșfăcat câteva guri de mâncare, acum era deja miercuri după-amiaza, a treia zi întreagă fără
mâncare pentru Anna.
Pulsul lui Lib se acceleră, întrucât realiză că, dacă supravegherea strictă o împiedica pe Anna să facă rost de mâncare prin metodele ei de dinainte, s-ar putea ca fata să înceapă să sufere cu adevărat. Era posibil ca supravegherea să aibă ca efect tocmai transformarea minciunii familiei O’Donnell în adevăr?
Când și când, din bucătărie se auzeau foșnete și izbituri – era Kitty, care bătea laptele în putinei. Tânăra cânta cu voce joasă.
— E un imn? o întrebă Lib pe Anna.
Fata dădu din cap.
— Kitty trebuie să-i cânte untului ca să iasă.
Cântă jumătate de cântec.
Vino, untule, vino,
Vino, untule, vino,
Petru la poartă stând,
Așteaptă prăjitura cu unt.
Oare ce-i trecea fetei prin minte când se gândea la unt sau la prăjituri? se întrebă Lib.
