VP - 85
Orele treceau. Își citi mai departe romanul, dar gândurile îi fugeau aiurea.
Anna bău două linguri de apă și produse un pic de urină. Nimic care să poată
constitui deocamdată o dovadă. Plouă câteva minute, picăturile se prelingeau pe geam. Când se însenină, Lib ar fi vrut să iasă la plimbare, dar îi trecu prin minte: dacă admiratorii zeloși așteptau pe uliță în speranța c-o vor zări pe Anna?
Copila scoase cartonașele sfinte din Biblie și le șopti nimicuri dulci.
— Îmi pare foarte rău pentru sfeșnicul tău, se trezi Lib că-i spune. N-ar fi trebuit să fiu atât de neîndemânatică, era mai bine să nu-l scot deloc din cufăraș.
— Vă iert, spuse Anna.
Lib încercă să-și aducă aminte dacă-i mai spusese cineva asta într-un mod atât de formal.
— Știu că țineai la el. A fost un dar pe care l-ai primit la prima împărtășanie?
Fata scoase bucățile din cufăraș și mângâie locul în care obiectul se spărsese.
— E mai bine să nu te atașezi prea tare de lucruri.
Abnegația din vocea ei o făcu pe Lib să înghețe. Nu era oare în natura copiilor să fie niște hrăpăreți, lacomi în privința tuturor plăcerilor vieții? Își aduse aminte cuvintele rugăciunii: „Către tine strigăm surghiuniții fii ai Evei”. Copiii înfulecau orice fruct căzut din copac.
Anna luă micul pachet care conținea șuvița de păr și o împinse înapoi în statuia Fecioarei.
Prea închis la culoare pentru a fi al ei. Era al unei prietene? Al fratelui ei?
Da, era foarte posibil ca Anna să-l fi rugat pe Pat înainte de plecarea vaporului să-i dea o șuviță din părul lui.
— Protestanții ce rugăciuni spun? întrebă copila.
Întrebarea o uimi pe Lib. Își strânse toate puterile pentru a-i putea da un răspuns afabil privind similaritățile dintre cele două tradiții. În loc de asta, se trezi spunându-i:
— Eu nu mă rog.
Anna făcu ochii mari.
— Și nici la biserică nu mă duc, de mulți ani deja, adăugă Lib.
Ai intrat în horă, trebuie să joci.
— „Aduce mai multă fericire decât postul”, cită fata.
— Poftim?
— „Rugăciunea aduce mai multă fericire decât postul”.
VP - 86
— Niciodată nu mi s-a părut că aduce mare lucru. Lib se simți rușinată în mod absurd de cele mărturisite. N-am simțit niciodată c-aș primi vreun răspuns.
— Biata domnișoară Wright, murmură Anna. De ce nu-mi spuneți prenumele dumneavoastră?
— De ce biata? întrebă Lib.
— Pentru că probabil aveți sufletul însingurat. Acea tăcere pe care ați auzit-o când ați încercat să vă rugați este ceea ce se aude atunci când Dumnezeu te ascultă.
Fața fetei radia.
Agitația din fața ușii de la intrare o salvă pe Lib de la discuție. Vocea unui bărbat, bubuind peste vocea lui Rosaleen O’Donnell; nu reuși să înțeleagă
decât câteva cuvinte, dar putea să-și dea seama că e un domn englez, și pe deasupra furios. Apoi se auzi ușa închizându-se.
Anna nici măcar nu ridică ochii din cartea pe care o alesese, Grădina sufletului.
Kitty veni să verifice dacă lampa era pregătită.
— Am auzit de la cineva că vaporii au luat foc și peste noapte familia s-a făcut cenușă! o preveni pe Lib.
— În cazul ăsta, probabil că sticla lămpii era acoperită de funingine, așa c-ar fi înțelept să o ștergi bine.
— Imediat, zise Kitty, căscând strașnic.
O jumătate de oră mai târziu, același admirator furios se întoarse.
Un minut mai târziu, intra în camera Annei, pășind apăsat în urma lui Rosaleen O’Donnell. O frunte mare, boltită, sub niște șuvițe lungi, argintii. I se prezentă lui Lib ca fiind dr. Standish, medicul-șef al unui spital din Dublin.
— Ne-a adus un bilet de la dr. McBrearty, spuse Rosaleen O’Donnell gesticulând puternic, în care ne întreabă dacă am putea să facem o excepție și să-l lăsăm să intre, căci e un foarte distins vizitator.
