— Am mai avut în salonul meu cazuri de pacienți care mănâncă doar noaptea, pacienți care nu vor să mănânce decât atunci când nu-i vede nimeni, adăugă el. Acest pacient nu e cu nimic mai special, cu excepția faptului că a fost neglijată într-atât, încât a ajuns într-o stare avansată de înfometare.
Înfometare. Așadar, Standish credea că Anna fură mâncare, însă mult mai puțină decât ar fi avut nevoie? Sau poate că i se dăduse aproape suficientă
înainte de începerea supravegherii, luni dimineață, dar de atunci nu mai mâncase absolut nimic? Lui Lib îi era teribil de teamă că doctorul ar putea să
aibă dreptate în această privință. Dar oare Anna era mai aproape de starea de înfometare sau de starea de sănătate? Cum să măsori calitatea de a fi în viață?
Legându-și chiloții în jurul taliei, Anna nu părea să fi auzit vreun cuvânt din cele discutate.
— Recomandarea mea este una foarte simplă, spuse Standish. Rădăcină
de maranta la un litru de lapte, de trei ori pe zi.
Lib se holbă la el, apoi spuse ceea ce era de la sine înțeles.
— Nu va mânca nimic.
— Atunci administrează-i cu forța, femeie! Ca unei oi.
Anna se înfioră puțin.
— Domnule Standish, protestă Lib.
Știa că personalul ospiciilor și închisorilor recurgeau adesea la forță, dar…
— Dacă un pacient de-al meu refuză prânzul, infirmierele mele au ordin ferm să folosească un tub de cauciuc, sus sau jos.
Lui Lib îi luă un moment să înțeleagă ce vrea să spună doctorul prin jos.
Se trezi pășind în față, între el și Anna.
— Doar doctorul McBrearty ar putea da un astfel de ordin, cu permisiunea părinților.
— Lucrurile stau exact așa cum am presupus atunci când am citit despre caz în ziare.
Standish își însoți cuvintele cu stropi de salivă.
VP - 89
— Acceptând cazul obrăznicăturii ăsteia și dând un aer de distincție acestei șarade, prin impunerea unei supravegheri formale, McBrearty s-a făcut de râsul lumii. Nu, și-a făcut de râs întreaga nefericită de națiune!
Lib nu putea să nu fie de acord cu el în această privință. Privirea ei se opri asupra capului plecat al Annei.
— Dar atâta asprime inutilă, doctore…
— Inutilă? zise el pe un ton zeflemitor. Uitați-vă la starea în care se află: buboasă, păroasă și atinsă în mod clar de hidropizie.
Standish ieși, trântind ușa în urma lui. În cameră se lăsă o tăcere încordată. Lib îl auzi certându-i pe părinți în bucătărie, apoi ieșind cu pas apăsat din casă.
Rosaleen O’Donnell băgă capul pe ușă.
— Ce s-a întâmplat, pentru numele lui Dumnezeu?
— Nimic, spuse Lib și susținu privirea femeii, până când aceasta se retrase.
Lib se gândi că s-ar putea ca Anna să plângă, dar nu, copila părea mai contemplativă ca niciodată, aranjându-și manșetele micuțe.
Standish avea ani, ba nu, decenii de studiu și experiență care lui Lib îi lipseau, pe care nicio femeie nu avea cum să le obțină. Pielea solzoasă și acoperită de puf a Annei, carnea ei umflată – lucruri nesemnificative în esență, dar oare doctorul avea dreptate atunci când spunea că fata se afla într-un real pericol din pricină că mânca atât de puțin? Lib simți impulsul să
o ia pe copilă în brațe.
Bineînțeles că se abținu.
Își aduse aminte de o infirmieră cu pistrui de la Scutari, care se plânsese că nu erau lăsate să-și urmeze „îndemnul inimii” – să-și aloce, de exemplu, un sfert de oră pentru a sta alături de un muribund, oferindu-i câteva cuvinte de alinare.
Domnișoarei N. i se lărgiseră nările. „Știi ce i-ar aduce alinare acelui om, dacă acest lucru ar fi într-adevăr posibil? Un ciot de pernă pe care să-și odihnească genunchiul mutilat. Așa că nu-ți da ascultare inimii, ascultă-mă
pe mine și vezi-ți de treabă”.
— Ce înseamnă fumigație? întrebă Anna.
Lib clipi.
— Aerul poate fi purificat prin arderea anumitor substanțe dezinfectante.
Profesoara mea nu credea în metoda asta.
Făcu doi pași în direcția patului Annei și începu să netezească cearșaful, îndreptând fiecare cută.
