Când s-a luat rouă aceasta, pe fața pustiei era ceva mărunt ca VP - 80
niște grăunțe, mărunt ca bobițele de gheață albă pe pământ.
Copiii lui Israel s-au uitat la ea și au zis unul către altul: „Ce este aceasta?” căci nu știau ce este. Moise le-a zis: „Este pâinea pe care v-o dă Domnul ca hrană”.
— Așadar, e vorba de boabe de cereale? întrebă Lib. Cu toate că sunt descrise ca fiind asemănătoare boabelor de gheață?
Degetul măicuței alunecă pe pagină și se opri asupra unui alt verset: Ea semăna cu bobul de coriandru; era albă și avea un gust de turtă cu miere.
Ceea ce o uimi pe Lib era simplitatea, naivitatea: visul unui copil de a culege chestii dulci de pe jos. Ca și cum ai găsi o casă din turtă dulce în pădure.
— Asta-i tot?
— „Copiii lui Israel au mâncat mană patruzeci de ani”, citi măicuța, apoi închise cartea.
Așadar, Anna O’Donnell credea că trăiește din făina unor semințe cerești.
Manhu, care însemna „Ce este aceasta?” Lib simți o tentație puternică să se aplece mai aproape de cealaltă femeie și să-i spună: „Soră Michael, n-ați putea să renunțați măcar pentru o clipă la prejudecăți și să recunoașteți că
toată povestea asta e o bazaconie?”
Dar acesta ar fi exact genul de discuții pe care McBrearty îl interzisese.
(De teamă că englezoaica s-ar putea dovedi prea iscusită în îndepărtarea vechilor pânze de păianjen ale superstiției cu mătura logicii?) În afară de asta, poate că era mai bine să nu întrebe. După mintea lui Lib, situația era și așa suficient de nefericită din cauză că erau amândouă nevoite să lucreze sub supravegherea unui vraci bătrân. Dacă avea să i se adeverească
suspiciunea potrivit căreia colega ei infirmieră credea că un copil ar putea trăi cu pâine căzută din cer, cum ar putea să mai continue să lucreze cu această femeie?
Rosaleen O’Donnell stătea în pragul ușii.
— Fiica dumneavoastră nu s-a trezit încă, spuse Lib.
Capul mamei dispăru după ușă.
— De acum încolo, lampa va trebui să ardă pe tot parcursul nopții, îi spuse ea măicuței.
— Foarte bine.
Iar la urmă, o mică umilire: Lib deschise micul cufăr și arătă spre sfeșnicul spart.
VP - 81
— Mi-e teamă că ăsta a căzut. Ai putea să-i transmiți scuzele mele Annei?
Sora Michael își încreți buzele în timp ce potrivea cele două bucăți împreună.
Lib își luă pelerina și geanta.
Pe drumul spre sat tremură de frig. Simțea că ceva i se răsucise la coloană. Îi era foame; nu mai mâncase nimic de la cina servită la han cu o seară în urmă, înainte să-și înceapă schimbul. Avea mintea încețoșată. Era miercuri dimineața, iar ea nu mai dormise de luni. Dar lucrul cel mai rău era faptul că o copilă reușea să o tragă pe sfoară.
•
La zece, Lib era din nou în picioare. I-ar fi fost greu să doarmă cu tot zăngănitul din prăvălia de la parter.
Domnul Ryan, gazda ei cu obrajii roșii, le dădea indicații unor băieți care rostogoleau niște butoaie în pivniță. Bărbatul tuși peste umăr producând un sunet care semăna cu cel provocat de sfâșierea unui carton și spuse că era prea târziu pentru micul dejun, pentru că fiica lui, Maggie, trebuia, nu-i așa, să pună lenjeria la fiert, așa că domnișoara Wright va trebui să aștepte până
la prânz.
Lib avusese de gând să întrebe dacă ghetele ei ar putea fi curățate, dar în loc de asta ceru cârpe, cremă de ghete și o perie ca să facă asta singură. Dacă
ei credeau că englezoaica e prea înfumurată ca să-și murdărească mâinile, se înșelau amarnic.
Când ghetele străluceau din nou, se instală în camera ei să citească Adam Bede, dar tonul moralizator al doamnei Eliot începea să devină supărător, iar stomacul ei continua să chiorăie. Clopotele ce chemau la rugăciune răsunară pe toată strada. Lib își verifică ceasul, care arăta că era deja ora douăsprezece și două minute.
Când coborî în sala de mese, nu mai găsi pe nimeni acolo; ziaristul trebuie să fi plecat înapoi la Dublin. Își mestecă șunca în tăcere.
•
— Bună ziua, domnișoară Wright, spuse Anna când Lib intră în după-amiaza aceea.
În cameră aerul era înăbușitor. Copila era vioaie ca întotdeauna și croșeta o pereche de șosete din lână bej.
Lib ridică întrebător din sprâncene în direcția surorii Michael.
— Nimic nou, murmură măicuța. A înghițit două linguri de apă.
Când plecă, închise ușa în urma ei.
Anna nu suflă o vorbă în legătură cu sfeșnicul spart.