pe umerii lui – amândoi fiind angajați într-o luptă acvatică. Carmen era bătrână, trecută de patruzeci de ani. Bobby era cu zece ani mai mare decât Sylvia, așa că el i se părea deja bătrân. Carmen era cu peste zece ani mai în vârstă decât el, așa că părea ciudat. Parcă ar fi vrut să-i bea sângele, sau ceva de genul ăsta. Se cunoscuseră cu șase sau cu șapte ani în urmă, la sala de fitness unde Carmen lucra ca 54
- EMMA STRAUB -
antrenor personal. Bobby se antrena acolo și după un timp o adusese acasă. Legătura lor i se păruse Sylviei extrem de vulgară –
la fel de vulgară cum i se părea Carmen însăși. Aceasta își contura ochii cu dermatograful în fiecare zi și purta un gen de pantofi sport care trebuiau să-ți facă fundul să arate mai bine – chiar dacă era antrenor personal și avea deja un fund superb. Oricum, ea ar fi trebuit să știe mai bine lucrul ăsta.
— E ciudat să mergi în vacanță cu toată familia, zise Sylvia în spaniolă. Foarte ciudat.
— Povestește-mi despre ei, o îndemnă Joan. Se roti cu tot cu scaun și privi, la rândul lui, pe fereastră. E fratele tău?
— Așa spun ei, zise Sylvia.
Se auzeau pași în holul casei. Și Joan, și Sylvia se întoarseră în direcția aceea. Lawrence se schimbase în costumul său de baie și ținea în mână un pahar aburit cu apă rece. Făcu câțiva pași spre ușa care dădea în grădină și îi privi pe Carmen și pe Bobby stând pe rând în mâini, cu capul în apă, la capătul cel mai puțin adânc al piscinei.
— Poate că am să trag un pui de somn, zise Lawrence și se întoarse în camera lui.
— Și el cine e? întrebă Joan.
— Soțul celui mai bun prieten al mamei. Ei sunt homosexuali. Nu credcă el a vrut să vină aici.
Sylvia se opri. Ar fi vrut ca Joan să râdă, dar numai din cauza șovăielii lui Lawrence. Era extrem de important.
— Iar acum el e legat de voi pentru cât timp? întrebă Joan.
Era, de fapt, întrebarea cea mai potrivită.
— Pentru două săptămâni, zise Sylvia, forțându-se atât de mult să
zâmbească, încât trebui să se aplece puțin în față și să pretindă că
bea niște apă din paharul ei gol.
Dacă nu interacționa cu ceilalți vreme de două săptămâni, își spuse Sylvia, totul era în regulă. Joan părea un excelent candidat 55
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
pentru sex. De fapt, dacă ar fi existat un panou publicitar care să fi făcut reclamă relațiilor sexuale, chipul lui Joan ar fi fost cel mai potrivit pentru asta. Sylvia își lăsă buzele să zăbovească în jurul marginii paharului. Nu asta ar fi trebuit să facă pentru a atrage atenția asupra buzelor ei? Mai linse o dată paharul, decise că se simțea ca o cămilă la grădina zoologică și îl puse pe masă, sperând ca el să nu fi observat deloc mișcarea ei.
*
Era prea cald pentru plimbare în jurul prânzului, așa că Jim așteptă apusul soarelui. Se schimbă în hainele sale de alergat (Lycra, hanorac) și teniși și plecă, fluturând ușor din mână către Sylvia, care stătea ghemuită pe o sofa din living, cu o carte pe care o ținea la șapte centimetri de față. Citea acum „Villette”, obișnuindu-se cu stilul surorilor Brontë. Citise anul acela toate operele lui Jane Austen – Austen era bună, dar, când le spuneai oamenilor că îți plăcea „Mândrie și prejudecată”, ei se gândeau numai la soare și văluri de mireasă, iar Sylvia prefera mlaștinile neguroase. Surorilor Brontë nu le era frică să lase pe cineva să moară de tuberculoză, lucru pe care Sylvia îl respecta nespus.
— Mă întorc repede, zise el.
Sylvia mormăi un răspuns.
— Spune-i mamei tale că am plecat la o plimbare.
— Unde în altă parte ai putea pleca? întrebă Sylvia, fără să-și ridice ochii din carte.
Jim începu să urce dealul. Mallorca avea mai mult praf decât își imaginase, cu dealuri mai puțin unduioase și vegetație mai puțină
decât Toscana sau Provence, fiind mult mai stâncoasă și mai decolorată de soare, la fel ca Grecia. Ar fi trebuit să găsească un soi de platou după vreo sută de metri în susul drumului, de unde se putea vedea marea, iar Jim era încântat de ideea unei astfel de priveliști.
Weekendurile nu constituiau o problemă – oricum, el nu s-ar fi 56
- EMMA STRAUB -
dus la birou, așa că să facă tot ceea ce făcea de obicei, adică
activitățile obișnuite, i se părea perfect, natural. Avea de gând să se uite la un film împreună cu Sylvia – bineînțeles, dacă și ea ar fi fost de acord, urma să discute cu ceilalți de la ce restaurant să comande cina și să alerge în jurul parcului de câteva ori.
Zilele săptămânii erau adevărata provocare – diminețile de luni, în special. Faptul că se aflau în Mallorca avea să-i ușureze situația.
El încă se trezea la ora șapte dimineața, sărind din pat și intrând direct la duș. Jim nu era nici trântor și nici nu fugea de muncă –
nefiind în niciun caz ca tinerii aceia care locuiau cu părinții până la vârsta de treizeci de ani, pierzându-și timpul cu jocuri video. Lui Jim îi plăcea să lucreze. Weekendul nu fusese tocmai rău, dar acum era mai rău, deși nu la fel ca atunci când erau acasă și când pieptul lui se înfiora chiar în momentul în care trebuia să pornească alarma, cu trupul panicându-se din cauza lipsei unui imbold.
În ultimii patruzeci de ani, fiecare zi la lucru fusese petrecută pe repede înainte, el încercând să fie cât mai inteligent cu putință și cât mai bun, să deschidă cât mai multe uși, iar acum, din senin, toate ușile i se închiseseră în nas, iar el nu avea altceva de făcut decât să
stea acasă și să aștepte telefonul să sune. Ceea ce nu se întâmpla.
Conducerea spusese clar: nu era o amenințare, era o promisiune.
Din punct de vedere profesional, Jim era terminat. Atâta timp cât el voia ca ei să-și țină gura, avea să stea acasă și să se uite la păsări.
Aceste cuvinte fuseseră de fapt un gest de curtoazie din partea lor.
