- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
de acest obiect enervantă, ca și cum s-ar fi trezit și ar fi constatat că-i lipsea un deget. Un deget bun. Era un aspect la care nu se gândise atunci când părinții ei îi spuseseră de excursia în Spania. Desigur, internetul era tot acolo, făcându-și de cap la orice oră, și putea obține acces la internet oricând cu laptopul ei. Dacă senzația acută
de pierdere nu ar fi fost atât de copleșitoare, Sylviei i-ar fi plăcut probabil să pună o oarecare distanță între ea și restul lumii.
Problema era că nu știai niciodată ce spuneau oamenii despre tine atunci când erai plecat. Era o problemă chiar mai mare decât să fii în apropierea lor atunci când vorbeau despre tine și-i puteai auzi.
Fotografiile erau făcute la o petrecere – una dintre primele „ultime petreceri” ale anului. Fusese ultima petrecere din parc, acolo unde polițiștii nu verificau niciodată, ultima petrecere în casa goală a cuiva, apoi ultima petrecere la casa goală a altcuiva. Petrecerea în cauză avusese loc într-un apartament de la etajul șase al clădirii Apthorp, o construcție uriașă de pe strada 79, aflată la numai cinci străzi de locuința familiei Post. Sylvia nu voise inițial să meargă, dar o făcuse în cele din urmă, pentru că îi simpatiza pe unii dintre cei care absolviseră liceul odată cu ea, chiar dacă nu erau prea mulți.
Când fotografiile apărură pe Facebook a doua zi, înfățișând-o cu pielea lucioasă de transpirație, având ochii tulburi de la atâtea pahare de plastic pline cu bere ieftină și cu limba în gura unui tip, iar apoi în gura altuia și a altuia, niște băieți cu care nici măcar nu-și amintea să fi vorbit – ea își jură că nu avea să mai meargă la nicio petrecere în viața ei. Ori să apară pe internet.
Plecarea în Spania părea din ce în ce mai tentantă.
— La naiba! spuse ea când văzu cât era ceasul.
Avea trei minute să se îmbrace și să coboare înainte de sosirea lui Joan. Sylvia își trase pe ea o pereche de blugi și un tricou negru din mormanul de pe podea. Se apropie de oglindă și își studie porii. La școală erau fete care petreceau ore întregi în toaleta fetelor ca să se machieze și se pricepeau la asta, de parcă fiecare dintre ele ar fi 72
- EMMA STRAUB -
predat propriul tutorial pe YouTube, dar Sylvia nu știa cum să se machieze și nici nu își dorea să învețe. Era aproape imposibil să
schimbi ceva la tine învățând la o școală pe care o frecventai de la cinci ani – cu fiecare mic pas pe care-l făceai îndepărtându-te de fosta carapace, cineva tot s-ar fi găsit să spună: „Hei! Asta nu ești tu!
Ești falsă!” Sylvia trăia cu frica acestei falsități. Să meargă la colegiu avea să fie un lucru grozav din mai multe motive – în primul rând, pentru că Sylvia plănuia să fie o persoană cu totul diferită încă din momentul în care ar fi ajuns acolo, înainte de a-și face patul și de a-și lipi afișe stupide pe pereți. Această nouă persoană avea să știe cum să se machieze, până și cum să-și contureze ochii cu creion dermatograf. Deschise gura mare și se uită cu atenție în gât, gândindu-se – nu pentru prima dată – că era complet și definitiv lipsită de speranță și că avea, cu siguranță, să moară virgină, o virgină tristă și singură care se îmbătase accidental și își făcuse de cap cu toți băieții singuri de la petrecere, în ultimul an de liceu, ca o târfă, dar fără beneficiul suplimentar al unui act sexual. Începu să
caute în gentuța din plastic în care își ținea articolele de make-up până ce găsi un tub Chapstick cu aromă de căpșune și își întinse balsamul pe buze.
Avea să se străduiască mai mult în ziua următoare.
*
Nerăbdător, Lawrence îl trase pe Charles în dormitorul lor.
— Ce faci, micul și ciudatul meu copilaș?
Charles era amuzat, cu toate că abia se desprinsese din îmbrățișarea patetică a lui Franny.
În loc să-i răspundă, Lawrence deschise laptopul și îl roti în direcția lui Charles.
— Dă-mi telefonul! zise Charles. Ce oră e în New York?
Era aproape cinci după-amiaza în New York, iar ei reușiră să o prindă pe asistenta socială înainte ca aceasta i să plece de la birou.
Deborah le citi detaliile de pe un formular: copilul cântărea două
73
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
kilograme și jumătate și avea patruzeci și trei de centimetri, iar mama lui era afro-americană. Tatăl era portorican, dar dispăruse din peisaj. Mama purtătoare alesese scrisoarea lor, dintre cele îndosariate la agenție. Numele copilului, pe care, desigur, puteau să-l schimbe după bunul plac, era Alphonse.
— Sunteți interesați?
Deborah aștepta răspunsul lor.
Charles și Lawrence țineau telefonul între fețele lor, amândoi aplecați deasupra, astfel încât trupurile lor formau un soi de turnuleț. Se priviră cu ochii mari de uimire. Lawrence vorbi primul.
— Da, zise el. Da, suntem interesați.
Deborah le explică ce avea să se întâmple în continuare – ei mai auziseră procedura și înainte, dar, așa cum se întâmpla cu orice lucru important, din minutul în care acesta devenise realitate, ei uitaseră toate detaliile. Mama purtătoare putea alege câte familii voia, iar agenția avea să le contacteze în numele acesteia. Odată ce acele familii spuneau da, agenția trebuia să se întoarcă la ea cu o listă. Mama purtătoare avea să aleagă apoi câștigătorii. Alegerea nu mai depindea de ei.
— Noi suntem în Spania, zise Lawrence. Ar trebui să venim acasă? Să ne întoarcem chiar acum?
El aruncă o privire în jur, calculând cât timp i-ar fi luat să
împacheteze și să ajungă cu mașina la aeroport.
— Rămâneți în vacanță! zise Deborah. Chiar dacă mama vă alege pe voi, o să mai treacă vreo două săptămâni până ce-l veți putea lua acasă pe Alphonse. Dacă puteți rămâne, rămâneți. O să vă contactez imediat ce aflu ceva, probabil săptămâna următoare. Femeia închise telefonul, lăsându-i pe Charles și Lawrence în picioare, prețiosul obiect fiind acum mut între ei doi.
— Vrei să mergem acasă? întrebă Charles.
Să zboare înapoi la New York și să cumpere furioși pătuț, scaune înalte și balansoare, pentru ca apoi să nu fie aleși – ar fi fost chiar 74
- EMMA STRAUB -
mai rău decât să rămână acolo unde erau, Lawrence știa acest lucru.
Era mai bine ca Mallorca să fie o distragere pentru ei. Mai bine să-i lase pe cei din familia Post să-l facă să se gândească la orice altceva și nu la Alphonse, la drăgălașul de Alphonse, un bebeluș dintr-un spital din New York City, un băiat ce avea nevoie de tații lui. Să
