se ridice aburi unduioși.
— E gata, zise Jim. Ar trebui să stea cam trei sau patru minute pe fiecare parte. Nu vrem să ardem carnea prea tare.
Bobby apăru lângă Jim. Acesta desprinse prima bucată de carne crudă de pe platou și o așeză cu grijă pe grătar, unde aceasta ateriză
sfârâind.
— E bine, zise Jim. Trebuie să se usuce.
Era ca și cum ar fi vorbit cu o cameră invizibilă aflată de cealaltă
parte a grătarului – asta dacă cineva ar fi făcut un documentar cu discuția dintre tată și fiu. Jim nu se pricepea la asta, știa bine acest lucru. Voia să-l întrebe pe Bobby despre Carmen și ce naiba făcea el în Florida – groapa aceea dezgustătoare. Voia să-i spună lui Bobby ce făcuse, cât de tulbure se întrevedea viitorul și cât de prost se simțea că-i abandonase pe toți. În schimb, Jim se trezi că nu putea vorbi cu fiul său decât despre cină. Bobby alinie pe grătar toate celelalte bucăți de carne, apoi se retrase lângă tatăl său. Erau cam de aceeași înălțime, cu toate că Bobby părea mai adus de spate. Bobby era mai lat în umeri și avea bicepșii mai mari, dar nu renunțase niciodată la postura aceea de păpușă făcută din cârpe.
— Ceva proprietăți interesante pe piață? întrebă Jim.
Își încrucișă brațele la piept fără a-și lua ochii de la bucățile de carne.
— Desigur, oh, da! zise Bobby.
Fusese agent imobiliar ani de zile în Miami Beach, ocupându-se mai ales cu închirierea și, ocazional, cu cumpărarea proprietăților 78
- EMMA STRAUB -
din zona în care locuiau el și Carmen.
Ei nu locuiseră împreună de la bun început, dar trecuseră ani buni din ceea ce părea acum o situație domestică satisfăcătoare –
dormitorul avea jaluzele opace și în living se învârtea un ventilator de tavan. În plus, erau doar la câteva străzi de ocean. Franny își dorea foarte mult ca Bobby să aibă un copil – el avea aproape treizeci de ani și își petrecuse o mare parte din viață în compania unei femei care nu mai avea de mult vârsta maternității. Când erau singuri noaptea, după jumătate de sticlă de vin, despre asta voia să
vorbească Franny de cele mai multe ori, întrebându-se cum de apucase Bobby pe drumul acela și dacă nu era cumva vina ei. Jim nu era sigur dacă băiatul era sau nu pregătit pentru așa ceva. Poate că avea să fie – după încă niște ani – dar nu încă. În sinea lui, Jim bănuia că binecuvântatul eveniment avea să se petreacă din senin, când o fată oarecare avea să-l anunțe după un timp de la consumarea faptului de apariția unui bebeluș cu trăsăturile familiei Post – facturile lui sau ei fiind îndesate bine în buzunărelul din spate al adorabilei salopete de bebeluș.
— Am un apartament încântător cu două dormitoare la intersecția dintre Collins și strada 44, vizavi de Fontainbleau.
Travertin, sticlă, tot ce vrei. Baie nou-nouță – are una din acele toalete japoneze de ultimă generație cu jeturi de apă și căldură. E un apartament drăguț. Și ar mai fi două case în celălalt capăt al orașului, în centrul de afaceri. Niște construcții pe cinste.
— Și prețurile? Urcă din nou?
Jim împunse una dintre bucățile de carne cu capătul cleștelui său.
Bobby ridică din umeri.
— Nu prea mult. Știi, e destul de greu. Nu e peste tot ca în Manhattan. De exemplu, casa voastră valorează acum – cât? De șase ori mai mult față de cât ați plătit voi când ați cumpărat-o? De cinci ori mai mult? E uimitor. În Florida nu e deloc așa.
— Poți să te muți înapoi oricând, știi? Vrei să vinzi casa noastră?
79
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
Jim începu să râdă la această idee; nu era serios. Cine ar fi vândut un apartament vechi din piatră de pe Upper West Side? Chiar dacă
era prea mare? Chiar dacă dădeau divorț? Jim credea că aveau să
treacă peste asta, el era optimist, iar dacă aveau să o scoată la capăt și să-și rezolve divergențele, aveau să o facă în propria casă. Cu picioarele înainte – așa le plăcea lor să spună. De fiecare dată când zugrăveau un tavan sau reparau cablurile putrede de la subsol, existente încă din 1895 – cu picioarele înainte, numai așa aveau să
plece din casă. Acum Jim nu mai știa ce să spună. Franny pomenise de vânzarea casei de zeci de ori – uneori urlase chiar în gura mare, iar el începuse să-și caute ceva de închiriat în împrejurimi, dar nu, ei nu aveau să-și vândă casa, nu puteau să facă asta. Jim se simțea nesigur pe picioare.
— Uau, asta ar fi o ocazie incredibilă, tată!
Bobby îl privi printre buclele care-i cădeau în ochi.
Lui Jim nu-i plăcea deloc să-l vadă pe Bobby cu părul lung – îl făcea să pară prea fin, prea tânăr, ca un nenorocit de căprior. La fel ca Franny la douăzeci de ani, doar că fără acel spirit vulcanic care îl făcuse să se îndrăgostească de ea.
— Oh, eu nu am… Să te muți înapoi, da. Asta ar fi frumos. Nu cred că suntem totuși pregătiți să înmânăm cuiva cheile casei, amice.
Jim spera ca tonul lui să fi fost indiferent.
— Sigur, nu, bineînțeles! Bobby își ridică părul din ochi și întinse mâna după clește. Te superi dacă le întorc eu?
— Nicidecum, zise Jim făcând un pas în spate, și apoi încă unul –
până ce simți ceva ascuțit pe ceafă. Se întoarse și constată cu surprindere că ajunsese între copacii care mărgineau partea îngrijită
a curții, înainte de panta care cobora abrupt și care ajungea în cele din urmă la un oraș ce părea străvechi și în care tați și fii de origine spaniolă îngrijiseră veacuri la rând măslinii din vale și crescuseră
împreună oi, muncind cot la cot, ca două părți ale aceluiași trup.
80
