împreună, el îi povestise despre familia lui și despre New York. El era încă la colegiu, dar părea mult mai tânăr decât arăta Carmen la vârsta lui. Ea se întreținea singură încă de la șaisprezece ani, spre deosebire de Bobby, care la douăzeci și unu era întreținut de părinți, care-i plăteau și chiria. La început, ea nu știuse toate aceste lucruri.
200
- EMMA STRAUB -
Era clar, în schimb, faptul că el provenea din altă parte, de pe o planetă diferită de dorințe și necesități. Ei îi plăcea să-l audă
vorbind despre mama lui – o scriitoare! Părea o slujbă cum vedeai numai în filme – să călătorească prin lume și să scrie despre ceea ce mânca. Așadar, Carmen începuse să cumpere reviste în care ar fi putut găsi articole scrise de ea, iar când Bobby venea pe la ea, îi confirma bănuielile, spunându-i ceva de genul: „Oh, cred că mama a scris pentru revista asta”, sau „Oh, mama urăște revista asta, sunt niște ticăloși”, iar Carmen se prefăcea că revista fusese un dar de la un client, debarasându-se urgent de ea.
Se străduia atât de mult să-i facă pe ai lui să o placă! Asista tăcută
la petrecerile lor și zâmbea timidă când vorbeau despre anumite lucruri de care ea nu auzise niciodată. Purta cele mai conservatoare haine și încerca să nu se plângă de frig. Dar nimic din ce făcea ea nu părea să le fie pe plac.
În bucătărie era foarte cald – jaluzelele nu erau trase. Dacă ar fi fost în apartamentul mamei ei din Miami, toate jaluzelele ar fi fost trase până la apusul soarelui, dar pe cei din familia Post nu părea să-i deranjeze faptul că soarele transforma casa într-un adevărat cuptor. Nu avea de gând să le spună nimic – nu era decizia ei.
— ’Neața, zise Bobby.
Dormise până târziu. Carmen cuprinse în palme paharul ei cu suc de portocale. Era prima dimineață din acel an în care ea nu-și pregătise sucul de proteine, dar el nu păru să observe acest detaliu.
— Bună dimineața, îi răspunse Carmen.
Toată lumea părea să fi ieșit la piscină, iar Sylvia cu siguranță
încă dormea. Casa era doar a lor.
— Mergi cu mine la o plimbare? Doar la plimbare.
El nu era prea vorbăreț și nici ea nu spunea prea multe.
— Sigur, zise Bobby, uitându-se la familia lui pe fereastră.
Nu voia să fie în preajma lor și nici ea nu se dădea în vânt după
asta. Se încălțară cu adidași și ieșiră pe ușă înainte să-și dea seama 201
- SOARE ȘI NORI ÎN MALLORCA -
cineva că plecaseră. Pigpen era la capătul unui drum îngust care cobora abrupt – o șosea cu două benzi doar când era absolut necesar. Mergeau în șir indian – Bobby în față. Erau multe astfel de lucruri – lecții pe care Bobby nu le învățase la timp și nu le știa. Ea ar fi trebuit să-l învețe? Ea încercase. Să o protejeze mergând spre interiorul drumului – în caz că o mașină ar fi țâșnit la o curbă și ar fi trecut printr-o baltă, stropindu-i; să o lase pe ea să intre sau să iasă
prima pe ușă. El nu făcea niciunul dintre aceste lucruri. Dacă l-ar fi întrebat, el i-ar fi spus ceva de genul: „suntem egali”, dar în realitate el nu se gândea niciodată la așa ceva, pur și simplu. Carmen se aplecă să culeagă o floare pe care și-o prinse după ureche.
Orașul era mic, având doar câteva străzi pavate cu piatră, întortocheate și încâlcite una în jurul celeilalte de parcă ar fi fost înnodate. Trecură pe lângă mica băcănie, restauratul italian și barul unde se vindeau sandviciuri. Când ajunseră la capătul străzii și dădură colțul, Carmen tocmai se pregătea să deschidă gura. În schimb, atunci când se întoarseră spre stânga se opriră brusc.
Strada din fața lor era plină de oameni – un bărbat cu o chitară, niște copii care jonglau cu diferite obiecte și câteva femei mai în vârstă care stăteau pe marginea drumului, zâmbind. Mașinile de pe strada aceea staționau, dar șoferii blocați nu claxonau furioși și nici nu păreau să se grăbească deloc. Carmen îl trase pe Bobby mai aproape de centrul acțiunii și rămaseră pe loc, urmărind totul de peste drum. În mijlocul grupului inedit, în fața ușii unei mici locuințe, erau un mire și o mireasă. Un alt bărbat stătea chiar în spatele lor pe trepte, făcând tot felul de urări mirilor. Carmen putea înțelege o mare parte din cuvintele lui – „Aceasta e o zi fericită.
Dumnezeu i-a dăruit pe acești doi oameni unul altuia” – dar nu ar fi contat nici dacă bărbatul ar fi vorbit în swahili. Era o nuntă – în orice limbă din lume. Mireasa – o femeie plinuță cam de vârsta lui Carmen, dacă nu chiar mai trecută, purta o rochie scurtă cu un corsaj din dantelă și la încheietura mâinii avea un buchet cu flori.
202
- EMMA STRAUB -
Proaspătul ei soț purta un costum gri și cravată, capul lui aproape chel lucind în soare. Mirii se prinseră strâns de mâini, legănându-se dintr-o parte în alta în timp ce-l ascultau pe prietenul lor. Femeia începu să râdă, iar soțul ei o sărută pe gură. Femeile mai vârstnice își fluturau batistele în aer, iar copiii țipau fericiți, entuziasmați că
luau parte la o astfel de festivitate. Carmen își simți stomacul zvâcnind o dată, apoi a doua oară, până ce realiză că plângea de-a binelea.
Se întoarse șovăielnică spre Bobby, renunțând să mai privească
fericitul tablou. El stătea cu brațele încrucișate, nerăbdător și destul de stânjenit.
— Catastrofă feroviară, zise el. Ai văzut ce brațe groase are femeia aia? I-ar prinde bine o oră sau două de tracțiuni pentru tricepși. De patru ori pe zi pentru tot restul vieții. Chicoti. Ești gata?
Carmen avea senzația că fusese pălmuită.
— Arată minunat, șopti ea.
Mireasa și mirele ei dansau acum între mașinile oprite pe stradă.
Ea se învârtea în afară, apoi înăuntru, apoi iar afară și iar înăuntru.
De fiecare dată când ajungea mai aproape de el, mirele o săruta, entuziasmat – în mod evident – de asemenea noroc.
— Știi, am crezut întotdeauna că te vei maturiza și că vei scăpa odată de asta.
— De ce anume? întrebă indiferent Bobby scuturându-și buclele de pe frunte.
— De teamă.
Bobby părea nedumerit.
