Apoi închise.
Era prea şocat de prezenţa lui Ingolf pentru a-şi da seama că ea ştia despre ocupaţia preferată a părinţilor săi. Chiar prinseseră rădăcini în grădină.
— Else Margarethe, cine este? Tatăl său încă stătea în spatele lui. Ţinea ciocanul în mână şi descifra cu greu numele de pe hârtie. Apoi spuse brusc: Haide afară. Mă poţi ajuta să repar găurile din furtunul de grădină, arată ca o sită. Am reparat deja casa păsărilor, mama ta îşi poate răsfăţa din nou păsările.
Râse tare şi ieşi din cameră.
Asger îl urmă, de odată extraordinar de uşurat că bărbatul din grădină nu era tatăl lui natural.
Îi lăsă să creadă că plecase cu doi prieteni la un festival rock din Roskilde – iar Kristine şi Ingolf se bucurară de acest interes aproape pământesc.
Luă feribotul de la Århus la Kalundborg, iar de acolo merse mai departe cu trenul la Tollose. Era singur.
De la gară, rătăci pe drum în direcţia vest şi nici nu încercă să facă autostopul, pentru că voia să-şi atingă
obiectivul de a fi cât se putea de discret. Potrivit Biroului de 478
- ERIK VALEUR -
Evidenţă a Populaţiei, mama lui se mutase în satul Brorfelde în centrul insulei Zealand, la o mică fermă, undeva la cinci kilometri depărtare de celebrul observator cu acelaşi nume.
Pentru băiatul de cincisprezece ani avea sens: dacă părinţii săi erau angajaţi în cadrul Observatorului, s-ar fi explicat pasiunea lui de-o viaţă pentru stele, totul ar fi fost uşor justificat biologic.
Ascuns în spatele unei crengi de copac extrem de joase, el putea vedea ferma. Îşi scoase telescopul din rucsac. De ambele părţi ale şanţului se întindeau câmpuri de grâu şi putea vedea cu ochiul liber anumite detalii din curte: o veche fântână cu pereţi, cu un copac în mijloc, o roabă plină, de culoare roşie şi o bancă violet-albăstruie lângă uşa verde de la intrare. Scoase capacul telescopului şi focaliză cu grijă.
La scurt timp, pe scări apăru o femeie. În vizor văzu o figură ovală, de culoare închisă, cu riduri adânci – Asger nu se îndoi nici măcar o secundă că aceasta era mama lui.
Mama lui naturală. A fost unul dintre cele mai ciudate, mai intime momente pe care le trăise vreodată şi îi mulţumi în tăcere Mariei pentru asta. Timp de trei zile privi silueta. O
dată privi cadranul luminos şi apăsă un buton, prin care se afişa ora. Ea stătea nemişcată în centrul imaginii. Nu mai exista nimeni în lume în afară de ea. Oare ea îl putea vedea?
Mai clipi o dată, brusc obiectivul păru să se aburească. La mare distanţă de el, umbra se mişcase. Uşa se închisese şi sunetul ajunse la el cu o jumătate de secundă întârziere.
Telescopul îi căzu din mâini.
Nu îl mai ridică.
La scurt timp după aceea, dormea profund, având deasupra bolta perfectă a cerului. O eternitate mai târziu, NASA pătrunse până la el, cu vocea calmă, pe care o cunoştea atât de bine… do-you-copy?… Era întins în apă, auzi rezervorul de oxigen fluierând şi simţi cum aerul îi invadează plămânii. Câteva minute mai târziu, orizontul reapăru. Crescuse dintr-un nor de puncte împrăştiate, pentru a deveni apoi banda albastră care îi ţinea lumea în 479
- AL ŞAPTELEA COPIL -
echilibru. Scuipă câteva pietre şi scoase o mică aşchie din limbă.
Mai târziu stătea pe balustrada feribotului Princesse Elizabeth şi la tribord văzu alunecând Sanatoriul de pe coastă. Încă se simţea ciudat de singur pe lume, dar amurgul roşiatic de deasupra peninsulei îi dădea un sentiment fără
precedent, de libertate în singurătatea lui. Observase, timp de trei zile, căsuţa în care mama lui intra şi din care ieşea, şi în cele din urmă NASA adusese capsula, în siguranţă, înapoi în atmosferă, până când aterizase în mare. Îşi fixă privirea pe umbrele întunecate ale pâlcurilor bine-cunoscute de arbori, din partea de est a sanatoriului. În mintea sa, încerca să îşi amintească figura Susannei, dar nu ea ieşi din umbră, ci fata oarbă, al cărei nume îl uitase de mult. Vântul care sufla peste fiord suna ca şi cum i-ar fi transmis un avertisment –
dar ştia foarte bine cât de idiot era acest gând. După zilele petrecute în Brorfelde, era pur şi simplu obosit.
Fără niciun avertisment, se gândi brusc la Ejnar – pentru prima dată, la momentul în care se despărţiseră, în urmă cu doi ani, la groapa din pădure.
Se întoarse şi intră în bufet.
A doua zi, se aşeză la fereastra în Atlasvej şi îi privi pe cei doi oameni care, timp de cincisprezece ani, fuseseră părinţii lui. Se învârteau, ca întotdeauna, în jurul casei pentru păsări din grădină, vizibil mulţumiţi de reparaţiile făcute. Fereastra era întredeschisă şi o auzi pe Kristine spunându-i lui Ingolf:
— Asger nu are nicio idee cine a cântat la festival… Mama lui ştia că îl pierduse – doar că nu ştia de ce.
Strănută şi privi spre cer.
Câteva zile mai târziu, câţiva tineri danezi au mers în parcul Rebild Bakker, la sărbătorirea obţinerii independenţei americane, pe 4 iulie, iar imaginile de televiziune ciudate, cu indieni pe cai, i-au atras atenţia înapoi la lumea în care se născuse.
480
- ERIK VALEUR -
A doua zi, băiatul – căruia prietenii săi de aceeaşi vârstă îi dăduseră porecla OZN-Ejnar, a încercat să îl sune. Acest lucru s-a repetat în ziua următoare, dar Asger nu avea puterea să reia discuţiile lungi despre natura universului, după ce viaţa pe Pământ îşi făcuse loc atât de intempestiv în gândurile sale. Trebuia să îşi clarifice relaţia cu mama sa biologică, iar pentru Ejnar nu mai era loc, motiv pentru care îl respingea.
În 1980, când a început studiul astronomiei, şi Ejnar se afla printre studenţii specialităţii. Asger a crezut că era o coincidenţă. Era sigur că Ejnar renunţase la fascinaţia din copilărie pentru OZN-uri, dar şi la universitate se ferea din calea lui.
— Nu vrei să mai mergem la Moesgård şi să vedem dacă
OZN-urile mai sunt acolo? întrebă Ejnar într-o zi, când se afla la cantină, oarecum ciudat, în faţa lui.
Se înroşise ca atunci când avuseseră cearta cu privire la natura universului.
Asger scutură, numai, din cap.
Ejnar încercă să profite de un ultim atu:
