— Dacă nu era vorba de şantaj, atunci ce voia? Haide, să
nu batem pasul pe loc. Răspundeţi cinstit! Ce căuta aici?
— Aveam o afacere de discutat.
— Ce fel de afacere?
— Cu o mină.
— Ce fel de mină?
— O mină de plumb.
— Situată unde?
— În Colorado.
— Sunteţi sigură că era o mină de plumb? am întrebat-o cu un zâmbet triumfător care o deranjă vizibil, făcând-o să
creadă că nimerise într-o cursă.
205
— Adică, era vorba de plumb amestecat cu aur.
— Şi din ce voiaţi să scoateţi bani, din plumb sau din aur?
— Nu ştiu, N-am ajuns atât de departe. N-am aprofundat problema.
— Înseamnă că nu doreaţi să investiţi bani?
— Nu.
— Atunci, de ce-l vedeaţi atât de des pe Durham? De ce tot venea pe aici? De ce?
— Nu permit să fiu interogată de el în propria mea casă. E
jignitor! Sergent, am să mă plâng de dumneata.
Sellers se suci jenat pe scaun.
— Eşti o bestie îngrozitoare! se răsti Amelia la mine.
Şi, întorcându-se spre Sellers, continuă cu tremur în glas;
— O fetiţă atât de dulce, şi tocmai în clipa când îşi punea mâinile pe obrajii lui ca să-l atragă spre ea şi să-l sărute, el…
— Stai puţin, am întrerupt-o, de unde ştii că mi-a pus mâinile pe obraji ca să mă sărute?
— Au spus la radio.
— Nu, n-au spus. De unde ştii? N-a fost nici în ziar.
M-am aplecat şi am privit-o ţintă în ochi. Părea încurcată.
— Nu ştiu, am înghiţit atâtea medicamente încât…
— V-am spus eu, interveni Susie Irwin, am auzit eu la radio.
— Şi cum de-ai auzit la radio? Unde fusese crainicul de ştia cum ne-am sărutat?
— Cred că anunţul fusese făcut de poliţie. Nu ştiu. Poate că au fost martori.
— Exact, afirmă Amelia Jasper, mi-a spus Susie.
M-am lăsat pe speteaza scaunului.
— Asta e! Tâmpit mai sunt.
— Ce vrei să spui? întrebă Sellers iritat. Iar în ceea ce priveşte tâmpenia, eu am fost acela care şi-a băgat capul în laţ.
— Nu înţelegi nici acum?
— Ce să înţeleg?
206
— Că Durham era într-adevăr şantagist, dar că nu el se găsea în fruntea afacerii, şi n-a şantajat-o pe această femeie.
