— Dar automobilul care era aici? Treaba asta e cam suspectă. Vreau s-o lămuresc.
— Şi dacă ţi-aş’ spune ce ştiu, tot suspectă ar rămâne.
— Cine e clienta? mă întrebă el. Pentru cine lucrezi?
Am clătinat din cap.
— Bine, atunci aşteaptă aici.
Şi se întoarse în biroul motelului, făcând pietrişul să
scrâşnească sub picioarele lui grele. Rămase acolo vreo cinci minute, apoi reveni împăturind o hârtie. Se urcă în maşina poliţiei şi-mi spuse:
— O. K., mai mergem undeva.
La numărul 6285 pe Orange Avenue se afla o casă clădită
după război, din materialele şi cu mâna de lucru ce se puteau găsi pe atunci. Un fel de vilă destul de arătoasă în exterior, dar constructorii trebuiseră să rezolve problema reducerii costului pe metru pătrat şi încercaseră să restrângă
suprafaţa cât mai mult posibil.
Cu cincisprezece ani în urmă, ar fi fost o machetă de arhitect, o casă în miniatură folosită pentru birourile unei agenţii de închirieri, o casă de păpuşi ceva mai răsărită.
Acum, cu două dormitoare şi o baie, făcea 12.785 dolari.
Intrarăm pe o portiţă. Sellers sună.
Femeia care ne deschise părea să fi plâns până când şi-a a dat seama că lacrimile nu ajută la nimic. Acum părea zăpăcită şi încerca să se adapteze unor împrejurări noi şi cu totul neaşteptate.
— Îl cunoaşteţi pe acest om? o întrebă Sellers.
Femeia clătină din cap.
73
— Îmi pare rău să vă deranjez, continuă Sellers, dar aş
vrea să intrăm.
Doamna Fulton deschise uşa şi ne făcu loc să intrăm.
— Unde sunt copiii? se interesă Sellers.
— I-a luat o vecină la ea acasă. Am crezut că-i mai bine să
nu fie aici, cu agitaţia şi vizitele pe care le-am avut.
— Vă înţeleg. Nici noi n-o să stăm mult.
Se aşeză comod pe un scaun, picior peste picior, îşi descheie haina, vârî degetele mari în buzunarele vestei şi zise:
— Să ne-nţelegem clar. Sunteţi absolut sigură că nu l-aţi mai văzut pe acest om?
Ea mă privi şi clătină din cap.
— Nu l-aţi angajat cumva ca să-l fileze pe soţul dumneavoastră?
— Nu! Doamne fereşte! Nu m-am gândit nicio clipă c-ar putea fi ceva la mijloc.
— Credeaţi că soţul dumneavoastră e la birou?
— Nu, nu la birou, dar în orice caz, undeva, cu slujba.
— V-a părut tot atât de atent în ultimele două săptămâni ca mai înainte?
— Da, chiar mai mult. Acum câteva zile, când a venit acasă, tocmai mă gândeam ce norocoasă sunt. Mi-a spus că
arăt foarte bine şi… ba asta a fost chiar ieri. Parc-au trecut ani de-atunci…
Sellers se uită la mine.
— Cum staţi cu asigurarea? am întrebat eu.
— Ce-ţi veni, vulpoiule? făcu Sellers.
— Nimic. Mă gândeam doar că te-ai vârât destul în sufletul bietei femei şi că ar fi timpul s-o şi ajuţi cu ceva.
— Uite ce e, aici cu gânditul mă ocup numai eu.
