— Cred că o să ţi-l scoată pe nas.
— Bine, Donald, dar ţi-am explicat! Vezi bine că n-am nicio vină.
— Dacă-ţi închipui că vei găsi o explicaţie care s-o convingă pe Bertha Cool să piardă două sute de dolari înseamnă că poţi să transformi explozia unei bombe atomice în sughiţ.
Lăsând-o să rumege această idee, am plecat să mă ocup de necazurile mele personale.
161
CAPITOLUL 13.
CRIMĂ LA MICUL DEJUN
Mai aveam de verificat o urmă. Bob Elgin telefonase la numărul Waverly 9-8765. Permisul de circulaţie de la maşina care mă urmărise cu o noapte înainte era pe numele Sam Lowry, Rippling Avenue nr. 968.
Şansele erau minime, dar am avut noroc.
Întâi am căutat în cartea de telefon numărul lui Lowry, dar nu figura în carte. Am căutat apoi numărul Waverly 9-8765.
Era un telefon public într-un bloc situat pe Rippling Avenue, la numărul 968.
M-am dus până acolo. Era o ultimă încercare disperată, iar timpul trecea repede. Când cele două fotografe se vor trezi şi vor citi ziarele, îşi vor aminti cu siguranţă de adresa pe care mi-o dăduseră. După aceea nu-mi va rămâne mai mult timp decât i-ar trebui lui Frank Sellers ca să arunce năvodul.
Blocul din Rippling Avenue era o clădire din cele mai obişnuite. Lista locatarilor îmi arăta că Lowry ocupă un apartament la etajul doi. Am sunat.
Urmă o tăcere lungă. În sfârşit o voce de bărbat strigă din capul scării.
— Cine-i?
— Aveţi o scrisoare.
162
Mecanismul electric bâzâi şi uşa se deschise. Am intrat şi am urcat scările.
Bărbatul care stătea în capul scărilor era un individ bine făcut, cu umerii largi, de vreo douăzeci şi opt sau douăzeci şi nouă de ani. Avea aerul că ştie să se apere în orice împrejurare. Gâtul gros te ducea cu gândul la un boxer sau la un luptător. În cap avea o claie de păr nepieptănat. Era în chiloţi, papuci şi haina de pijama. Nasu-i fusese rupt şi aplatizat, ceea ce-i dădea un aer asiatic, dar zâmbetul vădea o fire leneşă şi destul de blândă.
— Ce doreşti? întrebă omul.
Am închis uşa în urma mea.
— Îmi pare rău că te-am sculat din somn.
— Nu face nimic. Mă scol de obicei pe la ora asta. Dar ce s-a întâmplat? De la cine-i scrisoarea?
— Scrisoarea-i de la mine.
Zâmbetul binevoitor îi dispăru de pe buze. Stătea cu picioarele desfăcute, blocând trecerea. Umerii lui luară o atitudine agresivă.
— Nu prea-mi place chestia asta, puişorule.
— Mă cheamă Donald Lam.
Îşi scărpină ceafa, încercând vădit să-şi amintească unde auzise numele ăsta.
M-am grăbit să-l ajut.
— Te-ai jucat de-a prinselea cu mine aseară.
Faţa i se lumină. Zâmbetul dezvălui gaura lăsată, în locul unde doi dinţi din falca de sus îi fuseseră scoşi în urma unei lovituri.
— Ca să vezi, zise el. Deci, asta-i! Haide, vino sus şi ia loc.
Îmi făcu loc şi întinse mâna. Îmi strânse mâna atât de tare că-mi strivi degetele.
— Ţi-ai recăpătat maşina?
— E-n regulă.
— Am pus nişte benzină în rablă şi-am aflat unde o ţii. Am tras-o la locul obişnuit ca s-o găseşti dimineaţa. Am lăsat 163
cheile înăuntru, dar nu cred c-a şterpelit-o cineva.
— Nu, am găsit-o.
— Şi ce-ai făcut cu maşina mea?
— Am parcat-o lângă o linie de tramvai. Mi-am închipuit c-ai să anunţi că a fost furată.
