„Dar barca voastră e jos în golf. Am văzut-o cu ochii mei.”
„Atunci, cu siguranţă că e cu Bertling pe lac. Învaţă să înoate craul.”
Destul cu tatonatul! Acum e momentul! Asemenea unei prietene care se adresează celeilalte, de parcă ar fi dispusă să-i împărtăşească grijile şi s-o ajute, Otilia Beeskop întrebă:
„Ia spune, Barbara, de fapt îţi place să-i vezi aşa? Am şi auzit, pe ici, pe colo, lumea vorbind pe socoteala lor.”
Oare lumea vorbise într-adevăr despre asta?
„Nu că aş vrea să zic ceva împotriva lui Bertling, deşi îl găsesc niţel cam frivol, cam uşuratic. Te întreb doar: Îţi convine cu adevărat? Nu se revoltă în tine ceva, pe undeva? Indiferent dacă am dreptul sau nu, te întreb doar: lucrul ăsta te lasă chiar atât de indiferentă pe cât vrei să pari?”
„Ştii, Otilia…”
„Vezi, mi-am închipuit eu numaidecât! Ascultă-mă pe mine…”
„Nu m-ai lăsat să-mi termin vorba: nu văd nimic rău în asta. Sabina e încă o copilă. Waldorf s-a exprimat ieri astfel.” Şi Barbara cântă: „Sabinuţa e-o fetiţă pioasă şi virtuoasă…”
Doamna Beeskop prinse să se îmbujoreze la faţă. Întoarse capul puţin într-o parte şi întrebă:
„Ai şi vorbit cu el despre asta?”
I-ar fi venit să-şi spună mai curând: „Aşa e bine. Ai procedat excelent. Valeria! A meritat să faci plimbarea asta.”
Dar ea ştia, deopotrivă, şi când trebuia să se oprească. Abătu discuţia spre alte lucruri.
„De fapt, iată de ce-am venit eu azi la tine, Barbara: am primit cadou, de la doamna Brandenburg, o jumătate de kilogram de lână bleu-pal. Cred că e de ajuns pentru două pulovăre pentru Wolfram şi Ulli, sau eşti de părere că nu ajunge? Bleul le vine, doar, atât de bine, la părul lor blond, şi seara, când nu mai am nimic de scris pentru Ziethen, aş putea să împletesc cele două pulovăre. Că tu, săraca de tine, te speteşti muncind. Patru pe dos, două pe faţă, sau ţi se pare că e prea mare modelul? Trebuie să-mi dai măsurile; căci, vezi bine, amândoi băieţii – dar pe unde sunt, de fapt? – au mai crescut între timp. Ce minunat şi-au revenit aici, pe partea singuratică a lacului, de când nu mai sunt nevoiţi să mănânce mâncarea de la hotel! Găsesc că e extraordinar cum izbuteşti să-ţi întreţii singură familia, chiar dacă eu, una, n-aş fi refuzat ajutorul bănesc; nu l-aş fi refuzat din principiu. Pentru mine, care din păcate nu mai pot avea copii, este mult mai uşor, fireşte, să mă întreţin; iar cu scrisul pentru Ziethen nu câştig mult, e drept, dar e o completare foarte bună, care se adaugă la ajutor. Şi nici prin gând nu-mi trece să renunţ la el. Că doar nu e pomană. Statul, care e vinovat de războiul ăsta tâmpit, de şederea noastră aici, trebuie pur şi simplu să ne sprijine.”
„Mda, făcu Barbara, care voia să împiedice un excurs politic, dar ce scrii pentru Ziethen?”
„Aa, o traducere din latină în germană; o carte de… of, Doamne, nu pot să ţin minte numele ăsta!”
Acum era mai bine să plece, până când nu apuca Barbara să întrebe mai multe despre ceea ce scria: „Atunci, poate, mai bine două pe dos şi trei pe faţă şi cu mâneci lungi. Şi să le fac cu guler rulat?”
Otilia Beeskop îşi avea şi părţile ei bune. Era gata să dea oricând o mână de ajutor şi iubea copiii. Ea, bineînţeles, era stearpă, şi-i povestise cândva Barbarei, o istorie lungă despre asta. Şi, chiar dacă erau unele situaţii în viaţă, când acest lucru nu i se părea neapărat un dezavantaj, interveneau totuşi şi epoci – mai ales când suferea de migrenă – în care îl deplângea foarte mult. Atunci iubirea ei de copii nu mai cunoştea margini. Şi nu erau primele pulovăre pe care le împletea pentru Wolfram şi Ulli.
După ce luă măsura băieţilor, doamna Beeskop porni în jos, spre lac. Acolo se afla barca Barbarei, trasă pe jumătate pe mal. Iar pe lac, în larg, la câteva sute de metri de locul de acostare, plutea barca lui Bertling. Bertling scosese ramele din apă, şedea pe bancheta vâslaşului şi lăsa să-l bată soarele pe spatele lat, plin de pistrui. Braţele, puţin cam prea lungi ale Sabinei, se odihneau pe marginea bărcii; din Sabina nu se vedea decât părul. Se întinsese pe fundul bărcii şi făcea plajă în costumul ei de baie, din două bucăţi, galben ca lămâia.
Bertling o zări pe doamna Beeskop şi-i făcu semne cu mâna, dar nu schiţă niciun gest de a pune mâna pe rame şi de a veni la ţărm pentru o scurtă şuetă. După ce mai aşteptă un minut, Otilia îi întoarse spatele şi plecă de-acolo, cu rochia ei strâns lipită pe corp, albă cu punctuleţe mici, pestriţe. Rochia îi punea în valoare silueta zveltă. De altfel, se pricepea să se îmbrace bine. Şi ştia să dea şi Barbarei câte o sugestie bună, pentru transformarea sau cusutul rochiilor şi bluzelor. Fusese cândva manechin, pe vremea când încă nu se vedea nici urmă din guşuliţa dublă care începuse să se contureze. Asta era pe când mai frecventa barurile dintre Kurfürstendamm şi Grădina Zoologică, fireşte însoţită totdeauna de o prietenă, astfel încât nimeni nu putea găsi nimic rău în asta.
Doar cordonul siniliu, cu buline albe, nu era pus totdeauna cum trebuie; ba chiar, o dată, era răsucit la spate, astfel încât, în ciuda restului, Otilia făcea impresia că nu prea e îmbrăcată ca lumea.
Acum se înapoia în sat, pe marginea lacului. Pe drum îl întâlni pe Ziethen care ieşi dintr-un tufiş, cum spune cântecul despre omonimul său. Acesta o luase pe o potecă îngustă, peste dealuri, pentru a nu da ochii cu nimeni şi pentru a induce lumea în eroare. Pe drum îşi zgâriase, în grohotişul de lavă tăioasă, vârfurile pantofilor albi, de piele de căprioară. Acum şedea îndărătul unui tufiş, lângă drum, şi o aştepta pe doamna Beeskop – îndărătul unui tufiş care-l făcea invizibil, dar care îi permitea totodată, o vizibilitate bună asupra drumului pe unde trebuia să vină Otilia.
Întâmplarea vru însă ca ţăranul Schöppe să vină din direcţia cealaltă, cu o capră, care se opri în drum, tocmai sub tufişul cu pricina, pentru a-şi face nevoile. Schöppe vru să folosească şi el prilejul şi, cu gândul la recolta sa de ridichi, urcă povârnişul până-n spatele tufişului, dar se trase speriat îndărăt, când dădu cu ochii de Ziethen. Iar Ziethen, jenat, se apucă să migălească ceva la pantof. Ţăranul Schöppe îşi scoase şapca, spuse „bună ziua”, se întoarse la capra lui şi se hotărî să mai aştepte până acasă cu mica lui nevoie.
Totuşi, Ziethen izbuti, măcar, să-i facă surpriza doamnei Beeskop care, în timp ce-şi continuă drumul, îi povesti, cu subînţeles, că Sabina e din nou pe lac cu Bertling, de la care vrea să înveţe să înoate craul.
„De ce râzi aşa de neruşinat, Ziethen? Găsesc că e oribil cum faci pe misteriosul. Vrei să fii totdeauna rugat ca să-ţi povesteşti secretele. Aşadar, de ce râzi?”
„Mă gândeam, acum, la un membru din asociaţia studenţească…”
„Ei, şi ce-a fost cu el?”
„Ştia să înoate bine şi, la un chef cu bere, l-am distins în mod special.”
„Aha”, făcu Otilia, ca şi cum n-ar fi fost curioasă.
„Da, continuă Ziethen, care avea o deosebită predilecţie pentru asemenea bancuri, l-am numit campion al demimondului la înotat craul pe pieptul femeilor.”
Asta era Ziethen!
Între timp, pe lac, profesorul şi germanistul Bertling, întocmai ca Walther von der Vogelweide în miniatura din manuscrisul lui Manesse, şedea picior peste picior. Această atitudine nu însemna la Bertling, însă, – aşa cum au dovedit cercetările mai noi despre Walther – jale şi tristeţe; el vorbea, în mod serios, cu Sabina şi trata cazul ei cu blândeţe şi în maniera plină de experienţă, cu care mai readusese şi pe altele pe făgaşul lor normal.
„Nu mă aştept ca tu să-ţi dai seama astăzi, Sabina, dar mai târziu, când vei fi mai mare, vei vedea că a fost o prostie. Bineînţeles că ai să-mi restitui fotografia şi hai să uităm amândoi ceea ce mi-ai povestit adineauri. Sper că n-ai mai vorbit şi cu altcineva despre asta şi că n-ai scris nimic în jurnalul tău intim, încredinţându-i sentimentele tale.”
Sabina se îndreptă puţin din şale şi renunţă la bosumflarea ei îndârjită.
„Bertling, acum te-ai dat de gol; ai vorbit cu mama şi mama a văzut aseară, pe masa mea, fotografia dumitale, şi jurnalul meu. Mi-am închipuit numaidecât una ca asta, când m-am întors ieri acasă. Ce idioată am fost să-l las deschis, pe masă!”
„Deci tot ai notat în jurnal!” spuse Bertling, făcându-se că acum auzea pentru prima oară de asta. Şi râse din inimă de această destăinuire aparent nouă. Nu, Sabina, n-am vorbit cu mama ta nici despre fotografie, a cărei dispariţie am observat-o singur, şi nici despre jurnalul de care ai pomenit acum.”
Şi Bertling avea dreptate în privinţa acestei formulări.
„Îmi pot închipui foarte bine jurnalul, un caiet gros de dictando care costă douăzeci de pfenigi la noi acasă. Acum trebuie să fie, cu siguranţă, mai scump. Şi, pe coperta din faţă, stă scris, pe o etichetă albă, «Jurnal», subliniat cu rigla o dată gros şi o dată subţire. Iar dedesubt ai scris: Sabina Haffner”
„Vezi că tot ai vorbit cu mama?”
„Nu, Sabina, n-am făcut-o, şi pot să întăresc prin jurământ că aşa e.”
