La Sabina în cameră era încă lumină, când Barbara se duse în grădină, la ora zece, ca să ia rufele de pe frânghie. Sabina scria în jurnalul personal şi avea în faţa ei fotografia lui Bertling.
Câteva seri mai târziu, Barbara era la pian şi cânta. Sabina urcase în camera ei. Uşile cu geamuri care dădeau spre grădină erau deschise şi dinspre lac venea o adiere răcoroasă. Plouase toată ziua: o ploaie cu taifun. Acum norii se ridicaseră şi pluteau în jurul crestei munţilor. Vântul se domolise. Dar era încă o zăpuşeală apăsătoare, ca şi peste zi. Ţânţarii intrau pe fereastră în cameră. Sub pianul cu coadă ardea mocnit o lumânare de afumat, care ţinea gâzele la respect într-atâta, încât să nu înţepe.
Barbara aprinsese doar lămpiţa pusă pe pian. Era, în bucata pe care-o cânta, un pasaj peste care nu putea să treacă. Începu încă o dată şi mai încercă şi a treia oară, dar nu izbuti să-l cânte cum trebuie.
„Afurisită bucată! spuse Waldorf de-afară, din grădină. Pot să vin înăuntru sau nu mai vrei să cânţi? S-a făcut târziu.”
„Intră, Waldorf!”
Waldorf se aşeză în fotoliu şi îşi îngădui să-şi aprindă un trabuc, din portţigaretul de piele roşie-închis.
„Mă plimbam, fiindcă nu-mi găseam liniştea acasă. Pe vremea asta afurisită e imposibil să lucrezi. Ca totdeauna, în cursul plimbărilor mele, am mers pe marginea lacului, în direcţia casei dumitale. Ciudat, căci, înainte de a te fi mutat dumneata aici, mă atrăgea totdeauna direcţia opusă, spre dreapta, acolo unde lacul se îngustează, înspre casa lui Arnim. În timp ce eram pe istm, te-am auzit cântând. Era o piesă de Mozart. Asta m-a făcut să mă grăbesc. Ah, Barbara, stăm aici sus, lângă Fuji, izolaţi de lume; dar şi aşa aflăm prea multe. Azi a sosit iar ziarul cu ştiri din Europa! Am aruncat ziarul pe jos; dar, când am vrut să mă ocup din nou de Irina – dumneata n-o să mă copleşeşti cu ironia, ca doamna Brandenburg, dacă vorbesc despre ea, – deci, când am vrut să mă reîntorc la împărăteasa mea Irina, nu puteam să mai văd cărţile înaintea ochilor. Şi, pentru prima oară, l-am închis şi pe Burckhardt, pe care-l luasem spre consolare. Ştii, e Biblia mea. Şi mi-e ruşine şi-acum că am făcut una ca asta; ăsta este felul nostru de a comite un sacrilegiu. Scurt şi cuprinzător, am pornit cu inima grea încoace, pe marginea lacului, şi mă legănam pe jumătate cu speranţa, că mai eşti încă la pian şi cânţi. Şi, într-adevăr, de pe istm am auzit o parte din Sonata de Mozart. M-am oprit locului ca să nu pierd niciun sunet. Când ai terminat, eram din nou în dispoziţia de a mă reîntoarce, în ciuda vremii îngrozitoare, la capitolul Fericire şi nefericire în istoria universală din cartea lui Burckhardt. Dar, tocmai când voiam să mă întorc acasă, ai început afurisita asta de a doua bucată, cu care – ceea ce e un compliment la adresa dumitale – n-o poţi scoate întru totul la capăt. Acest lucru m-a alarmat şi mi-am zis: aici e ceva ce nu e în ordine. Asta nu se poate cânta aşa, înşirând notele una după alta. Asta e un sacrilegiu, dragă Barbara! Acum vreau să aflu de la dumneata, dacă am dreptate sau nu.”
Barbara închise caietul cu note, lăsă suportul în jos şi închise capacul. Se aşeză pe canapea, în colţ, acolo unde obişnuia să stea Sabina şi să-şi citească, seara, cărţile.
„Ai dreptate, Waldorf! Ε ceva care nu e în regulă şi dumneata ai un auz foarte fin. De fapt nu e decât un lucru mărunt, dar vreau să-ţi povestesc tot. Sabina era azi, de rând la bucătărie. Se făcuse ora şase şi nu era în bucătărie, când m-am întors de la Schöppe şi am adus laptele. Ştii, facem cu rândul la adusul laptelui. Cine nu e de rând la bucătărie, aduce laptele.
Mă întorc acasă cu cei doi băieţi şi, în bucătărie, vesela de la ceaiul de după-amiază zăcea vraişte. Îmi zic: poate că Sabina e încă pe lac şi că a venit Bertling s-o ia. Sabina învaţă acum cu el să înoate craul, cred că ţi-a spus Bertling asta. Aşadar, fac focul în cele două sobe de mangal; o muncă de care, la fel ca şi Sabina, nu ştiu cum să scap. Uneori stai ciucită zece minute lângă mangal şi-i faci vânt într-una cu evantaiul şi sufli şi-ţi sar scânteile în ochi, miroase a fum şi părul ţi se îmbâcseşte…
Ei, în sfârşit, pun ambele sobe în funcţiune. Pun la fiert laptele pentru Ulli şi Wolfram şi apa de ceai. Se face aproape şase şi jumătate, şi nici urmă, încă, de Sabina, cu toate că, din cauza băieţilor, mâncăm totdeauna la şase şi jumătate. Deodată îmi trece prin minte că s-ar putea ca Sabina să fie în camera ei şi să doarmă. În ultima vreme citeşte – sau nu ştiu ce-o fi făcând – în camera ei până noaptea târziu, iar apoi, ziua, e obosită şi de-abia îşi mai ţine ochii deschişi.
Sus, în camera Sabinei, găsesc o dezordine îngrozitoare, ca totdeauna. Rochiile zac aruncate pe plăpumile pe care nu le strânge ziua, ca japonezii, ci le lasă întinse pe rogojini, pentru că uneori mai trage câte-un pui de somn, de o jumătate de oră, după-masa. Halatul de baie, care e atârnat de obicei într-un cui, după uşă, lipseşte. Bănuiesc, aşadar, că e încă afară pe lac. Din întâmplare îmi arunc ochii spre masa ei şi îmi sare în ochi o fotografie. Ghiceşte, fotografia cui?”
„O fotografie? Ei, dacă nu era cea a tatălui ei, căruia îi spune acum «papá», cu accentul pe ultima silabă…”
„Nu, nu era fotografia soţului meu.”
„Atunci poate că o fi fost Ziethen?”
„Nu, nu Ziethen, ci Bertling.”
Waldorf îşi luă trabucul din gură şi scoase un lung oftat de uşurare.
„Aşadar, Barbara, asta era! Slavă Domnului că n-a fost ceva mai rău.”
„Dar, dragă Waldorf!”
Barbara se ridică şi păru dezamăgită că Waldorf lua lucrurile atât de uşor. Waldorf se duse la pian, deschise capacul şi cântă cu degetul arătător întins, fără a nimeri totdeauna nota exactă. Fredonă încetişor, pentru ca glasul lui să nu răzbată până în camera de sus:
„Sabinuţa e-o fetiţă
pioasă şi virtuoasă”
„Fa diez major!” îl întrerupse Barbara.
Iar Waldorf reluă, rămânând acum în tonalitatea justă:
„…Pioasă şi virtuoasă.
Din Treuenbrietzen a venit
Doctor Bertling cel vestit
Dar pe Sabinuţa nu voia s-o fure
Era doar profesor de-not cu… «figure».
Gata, punct, Barbara! Eşti nervoasă şi prea susceptibilă. Poate că te calcă pe nervi vremea sau situaţia noastră generală. De fapt, eu sunt mai dispus, decât Sabina, să-ţi fac o mică morală.”
„Ah, Waldorf, chestia cu fotografia nu este decât prima parte a poveştii.”
„Bine, atunci sunt nerăbdător să ascult continuarea.”
„Mda, asta iar o spui aşa, într-o doară! Stai pe scaunul de la pian şi planezi… înspăimântător de sus, şi-mi priveşti îngrijorarea, desigur, din perspectiva capitolului Fericire şi nefericire în istoria universală, iar în gând eşti cu siguranţă la împărătiţa dumitale, Irina…”
„Dar nu vorbi aşa, ca doamna Brandenburg. Vreau să ascult urmarea care să-mi demonstreze că n-am avut dreptate cu cântecul meu.”
„Lângă fotografia lui Bertling se afla, deschis, jurnalul intim al Sabinei. De fapt n-ar fi trebuit să-mi arunc ochii în el. Dar n-am putut să rezist. Waldorf, ce genuni s-au căscat atunci!”
Genuni!? Waldorf se sculă în picioare. Acum deveni şi el neliniştit.
„Barbara, pentru numele lui Dumnezeu! De fapt nu sunt psiholog, chiar dacă mă aventurez uneori, ca amator, în acest domeniu; şi m-am înşelat surprinzător de des în privinţa oamenilor. Dar Bertling – nu…”
Buzele Barbarei tresăriră.
„Ah, dar el n-a făcut nimic. Poate că nici nu ştie de jurnal şi de fotografie. Ba chiar, judecând după cele scrise de Sabina, a fost mai curând foarte rece şi a decepţionat-o.”
„Ei, vezi?”
