"O iarnă pe muntele Fuji" de Erwin Wickert👀 👀

„Dar Sabina…”

„…A scris nişte prostii. Cam pot să-mi imaginez ce. Şi lucrurile s-au petrecut aşa; nu Bertling a venit din Treuenbrietzen, ci Sabina a vrut să-l fure pe profesorul de înot – ai observat că am atenuat întrucâtva textul extrem de limpede, – aşadar, Sabinuţa a vrut să-l fure.”

Barbara, deşi cu lacrimile în ochi, trebui totuşi să râdă. Ca pentru a se scuza, spuse încă bosumflată, dar uşurată:

„Nu iei lucrurile chiar aşa de în tragic?”

„Nu, Barbara, sunt un duşman al tragediei, căreia nu-i acord totdeauna locul întâi în literatură, împotriva unui consensus omnium¹². Adică, exceptând tragedia adevărată, ca istoria lui Oedip şi a Clitemnestrei, unde zeii erau încă destinul; dar nu asemenea piese sforăitoare şi care nimeresc alături de ţintă, ca Logodnica din Messina a lui Bertling. De fapt, această concepţie mă etichetează şi arată, de bună seamă, limitele ce mi-au fost trasate – lucru pe care Bertling ar putea să ţi-l explice mai bine decât mine. Dar sunt mai fericit înlăuntrul acestor limite. Şi nu pot suferi să văd pe cineva făcând, dintr-un fleac fără importanţă, o tragedie. Of, Doamne, am luat-o razna! Dar pentru a te linişti, totuşi, am să vorbesc cu Bertling.”

„Ah, da!”

„Şi acum cântă bucata de Schubert, pe care am ascultat-o aici alaltăieri!”

Barbara se aşeză la pian, îşi lăsă ambele mâini să se odihnească puţin pe clape şi apoi începu. Bucata nu avea în ea nimic tragic. O zi blândă de toamnă; o melodie care răsuna din tăcere, foarte departe de oameni. O privire aruncată, de pe o colină, asupra lumii de jos, asupra munţilor şi a lacului şi a peisajului din depărtare.

Waldorf şedea în fotoliu. Fumându-şi trabucul, gândurile lui alunecară departe, în trecut, în istorie, pesemne la împărătiţa Irina sau chiar la Martina şi la poveştile cu otrăviri ale împăraţilor bizantini, care rămăseseră atât de departe, în trecut, încât nu mai existau în conştiinţa timpului. Şi doar tomurile colbuite, în limba greacă sau latină, care încă nu fuseseră traduse în germană, conţineau, aşternută pe hârtie, o umbră, o schiţă a evenimentelor din acele timpuri depărtate. Acum avea să evoce din nou, – planând înspăimântător de sus, întocmai cum spusese Barbara – acele personaje şi avea să le facă să apară din nou dar într-o încăpere din care lipseau durerea, bucuria şi nenorocirea. Şi se putea doar sugera, doar spune că lipseau.

Barbara, însă, cânta. După un ritardando, acordurile trec în tonalitate minoră şi un nor învăluie soarele. Soarele apune, iar Barbara, Waldorf şi Sabina dispar în întuneric; şi aceeaşi temă se modulează iar, doar pentru o ureche fină, îndreptată spre viitor. Melodia se deapănă uşor mai departe.

„Noapte bună!” spune Waldorf şi-şi ia pălăria de pai galben-deschis şi bastonul subţire şi-şi trage pantofii în picioare afară, în roka.

„Noapte bună, Barbara, şi somn uşor!”

„Noapte bună!”

Barbara, care putea fi severă cu Sabina şi cu băieţii, avea multă răbdare cu elevii ei. Dar, după ce-i explică pentru a patra oară Sibylei Wangendorf care e acordul de septimă dominantă corespunzător acordului triplu în si bemol major şi când Sibyla cântă din nou fals şi nu putu face trecerea de la si bemol la fa, Barbara renunţă şi-i dădu drumul Sibylei să plece mai devreme acasă.

Sibyla îşi trase nasul, smârcâind, îşi înfăşură notele în furoshiki, cârpa obişnuită în Japonia pentru împachetat, şi-şi luă rămas bun, cu amabilitate, strigând cu un glas fornăit şi plângător:

„La revedere şi am uitat să vă spun salutări de la mama.”

„Da”, spuse Barbara şi nici măcar nu adăugă „mulţumesc”.

Sibyla ieşi afară fără să se necăjească din cauza asta şi, când ajunse la floarea-soarelui, încercă chiar să sară într-un picior peste ultima dală de piatră, de bucurie că scăpase astăzi atât de devreme de la ora de pian; o încercare neîndemânatecă şi Barbarei, care privea din roka după ea, i se făcu milă de copila stângace şi nefericită. Sibyla se împiedică, fireşte, de ultima piatră, şi furoshiki cu notele îi căzu într-o băltoacă, ce se adunase în drum la ultima ploaie cu taifun.

Dar Sibyla se învăţase să suporte loviturile destinului. În privinţa asta era cu mult mai abilă şi mai plină de experienţă decât ar fi fost firesc la vârsta ei. În fond, de ce trebuise să sară într-un picior? Oare viaţa nu-i arătase că trebuiesc evitate toate mişcările violente?

Îşi trase aşadar, din nou, smârcâind, nasul mult prea mare al Wangendorfilor, ridică, resemnată, cârpa udă din apa galbenă şi o şterse de rochiţa ei albă.

„Sibyla! strigă doamna Beeskop, care tocmai se ivise de după colţ, când o vedea mama ta una ca asta!”

„Mami?” întrebă copila mirată şi abia acum observă că rochiţa de olandă proaspăt spălată era plină de pete galbene. „Da” zise ea răbdătoare şi-şi şterse rochia cu mâna, dar nu făcu altceva decât să întindă murdăria.

„Hai, du-te acum acasă!” – şi doamna Beeskop o atinse uşor pe părul bălai împletit în două codiţe – du-te acasă, Sibyla!”

„Da?” făcu Sibyla plângător şi porni agale, a hoinăreală, pe poteca spre lac.

Otilia sau – pentru a o introduce acum cu numele de artistă, de care se folosea când se prezenta ca arhitectă de interioare – Valeria Beeskop venise din nou.

Venise pe drumul ei, din casă în casă, pentru a „excreta”, cu pasiune îndârjită, informaţiile adunate – cum spunea Bertling. Avea cu ea un sac plin de noutăţi, fireşte nu de prima calitate, cum ar fi recunoscut ea însăşi. De altfel, pe partea singuratică a lacului nici nu prea găsea, din păcate, unde să-şi plaseze marfa.

Ţăranul Schöppe nu intra în discuţie. Când îl vizitase prima dată îşi aprinsese o pipă, în pragul uşii, o ascultase, dar n-o poftise pe Valeria Beeskop înăuntru. Apoi, când pipa se stinsese, îşi vârâse mâinile în buzunare şi-i spusese că, acum, trebuie să se ducă în grajd şi să mulgă vacile. Valeria mai încercase şi a doua oară, când îl găsise pe ogor gunoindu-şi roşiile. Mersese cu el, plină de răbdare, de-a lungul brazdelor, îndurase chiar şi mirosul îngrozitor de pătrunzător al gunoiului de orătănii, şi-i intraseră în pantofi pământ şi pietricele. Dar el nu se arătase dispus să spună mai mult decât „mda!” şi „aşa!” din când în când. De bună seamă că nici nu pricepuse tot. Şi, când el voise să-i explice Valeriei cum trebuiesc gunoite roşiile, nu prea aproape de tulpină, pentru ca planta să nu se pârlească, şi nici prea departe, pentru ca gunoiul să mai aibă efect, ea plecase şi se dusese în vizită la Barbara.

Bertling, care locuia la vreo zece minute mai departe, era prea ironic şi tăios şi o tachinase, odată, îndelung, iar ea nu-şi dăduse seama de asta decât mult prea târziu. Iar Waldorf, eremitul, se scuzase, la a doua vizită a ei, că are de lucru şi se întorsese la saurienii lui, despre care doamna Brandenburg vorbise atât de nostim la ceai, încât Waldorf se enervase foarte tare.

Nu, azi noutăţile nu erau de prima calitate, dar Otilia, sau Valeria Beeskop, cum prefera să i se spună, „excreta” tot ce înmagazinase: anume, că doamna Wangendorf urma să împlinească foarte curând patruzeci şi cinci de ani, „şi închipuie-ţi, Barbara, când ne-am dus acasă, de la ziua de naştere a Sabinei, i-a spus cu glas triumfător lui Ziethen, care povestea despre «conţii Brandenburg» – îi cunoşti, doar, teoria în privinţa asta – că unul din bunicii ei se numise Löb, şi că asta contează aproape tot atât de mult. Ziethen a întrebat-o niţel cam de sus: «Von Löb sau pur şi simplu Löb»? Întrebarea aproape a jignit-o şi ea a exclamat cu accent baltic, ca un comper de la cabaret, de parcă nu-l înţelesese prea bine: «Löb! Nu cunoşti banca Kuhn, Löb şi Co?» Şi Otilia Beeskop imită minunat tonul fonfăit cu care vorbea doamna Wangendorf. «De la Marea Baltică, nu-i aşa, stimată doamnă?» a întrebat Ziethen. La care ea a tăcut îndelung şi a răspuns scurt, abia după o sută de metri: «Da, iniţial». Ziethen, care poate tăcea ca mormântul în unele privinţe şi care e de-a dreptul pervers când face pe misteriosul, cunoştea povestea asta încă de la Berlin, unde fusese dezgropată, chiar când Wangendorf fusese avansat ataşat, fapt care nu era decât o greşeală de cifrare, întrucât el provenea din tagma funcţionarilor de mijloc, ceea ce este – după cum spune Ziethen – o diferenţă ca de la cer la pământ. Bunicul ei, Löb, e originar din Vilna şi nu se înrudeşte – redau tot spusele lui Ziethen – cu alde Löb şi Kuhn, despre care se zice că sunt putrezi de bogaţi. A fost şi o scenă între ea şi soţul ei, care a spus că ăsta este exhibiţionism, deşi mă mir că a îndrăznit s-o contrazică. Fireşte că tot ea a avut ultimul cuvânt, iar el a lăsat-o singură acasă şi s-a dus la familia Streusand, la scat. Trebuie să spun că nici eu n-o înţeleg. Noi, cei care am crescut în altă concepţie despre bunicul Löb…”

„Ei, acum exagerezi şi tu, Otilia: aţi crescut…?”

„Nu mi te mai adresa într-una cu numele ăsta îngrozitor de Otilia, mai ales când mai sunt şi alţii de faţă! Pe noi ne impresionează, oricum, penibil acest exhibiţionism al doamnei Wangendorf. Şi ştii de ce vântură acum iar toată povestea asta? Pentru că îşi închipuie că o să obţină cu ea un alibi politic. O să povestească în curând tuturor, că bărbatul ei numai de asta n-a ajuns mai mult decât ataşat, pentru că ea a avut un bunic Löb, ceea ce e o prostie, întrucât…”

Otilia Beeskop se opri la mijlocul frazei:

„Ia spune, unde e Sabina?” Şi doamna Beeskop încremeni cu linguriţa în aer – cu linguriţa pe care tocmai o vârâse în zaharniţă, până-n fund, – de teamă ca nu cumva să împiedice, prin cea mai mică mişcare, răspunsul Barbarei.

„Pe lac”, spuse Barbara cu indiferenţă şi-şi scutură cenuşa ţigării.

Fireşte, Otilia Beeskop venise încoace numai pentru a afla ceva în privinţa asta. Avea un simţ neobişnuit, un fel de a adulmeca orice scandal sau orice scandal posibil şi orice fel de noutăţi. Instinctul era cel care o mâna în locurile unde se întâmpla ceva. O pasăre care trăieşte din hoituri, care dă rotocoale la mare înălţime şi care nu mai e decât un mic punct pe cer. Deodată planează drept într-o direcţie: departe de tot, dincolo de munţi, pe ţărmurile unor lacuri, pe care nici nu le putea vedea, apa aruncă la mal peşti morţi.

„Sabina e pe lac?” Toarnă zahărul din linguriţă în ceaşcă şi mai ia o dată din alimentul ajuns atât de rar. Este excepţional de abilă în a descoase omul: îl poate lua prin surprindere sau întreba pe neaşteptate, cu mutra unei prietene cumsecade, ori poate să aducă vorba despre o chestiune, pe foarte departe, apoi deodată să descopere o mică neconcordanţă, o contradicţie, şi se repede ca un uliu, prinde victima în gheare şi, cu lovituri tăioase, obţine, răspuns după răspuns, un material nepreţuit, valoros, pentru preumblările ei din casă în casă.

Dar cu Barbara trebuie să fie nespus de prevăzătoare. Se cunosc una pe alta de mulţi ani, încă din vremea când Otilia a venit din Germania, adusă de fabricantul de bere Bruno Beeskop şi când s-a zvonit, în Batavia, că o cunoscuse într-un bar dintre Kurfürstendamm şi Grădina Zoologică, unde şedea la masă, seară de seară, cu o prietenă, astfel încât nimeni nu putea găsi ceva rău în asta. Dansa uneori cu prietena ei, când nu se găseau cavaleri care să le invite la dans. Domnul Beeskop povestise asta odată, când se îmbătase – ceea ce se întâmpla, din păcate, destul de des – iar Otilia Beeskop se făcuse albă la faţă, de furie, dar nu spusese nimic. Se temea de soţul ei, iar servitorii şi bucătarii povesteau că, la beţie, acesta îşi bătea nevasta.

Cu Barbara trebuia să procedeze abil, dacă voia să afle ceva.

„Sabina e pe lac? Cu barca?”

„Da, aşa cred.”