Dar voiam să-ţi povestesc despre casă: aşadar locuim la poalele lui Fuji, de fapt nu chiar jos de tot, ci la o altitudine de nouă sute de metri. Dar abia de aici începe să se ridice versantul nordic deasupra platoului. Între noi şi munte se află lacul. În zilele frumoase, când lacul e liniştit, Fuji se reflectă în el. În prospectele de voiaj sunt indicate locurile de unde se poate vedea cel mai bine imaginea reflectată a lui Fuji; ba chiar, dacă te iei după prospecte, Fuji «in reverse» este aproape mai important şi mai vrednic de văzut decât cel real. Waldorf, pe care ţi-l prezint imediat, participă la această nerozie, dar de bună seamă nu în mod serios, şi ne informează totdeauna, când a găsit un loc nou cu un Fuji «in reverse» frumos.
Casa noastră este aşezată pe povârnişul muntelui, ceva mai sus decât şoseaua din jurul lacului, care se îngustează numaidecât dincolo de casa noastră, devenind o potecă. Drumul nu-l putem vedea, acum, decât de la etaj; jos, casa este mascată de nişte floarea-soarelui pe care le-a plantat Sabina astă-primăvară. Şi acum, casa însăşi! Ε o casă ţărănească, cu acoperiş de paie. Jos are o cameră de zi, mare, care este ticsită până la refuz, fireşte. Eu dorm pe unul din divanurile de jos. Aici e şi pianul, un raft de cărţi, patefonul, un fotoliu şi o masă japoneză scundă. În faţa camerei se afla «roka», o verandă îngustă, despărţită de cameră prin uşi de hârtie. Ea dă spre grădina cu floarea-soarelui, şi are o faţadă largă de ferestre cu geamuri, sau să le spun uşi cu geamuri? Acolo, pe verandă, chiar dacă locul e strâmt, se află patru scaune şi o masă şchioapă, pe care mâncăm. Jos n-avem decât această singură cameră; în partea dinspre munte a casei este intrarea, cu o mică tindă, podită în parte cu scânduri date cu ceară, în parte cu pământ bătătorit, unde se lasă ghetele când intri înăuntru; căci în casa noastră, ca în toate casele japoneze, nu poţi intra decât în ciorapi sau cu papuci de casă, pentru ca să nu se strice rogojinile de paie.
Chiar lângă intrare e bucătăria, în care abia dacă au loc doi oameni. Gătim pe un vas cu mangal. La început era tare neconfortabil, dar acum ne-am obişnuit cu el. Dar azi, de ziua Sabinei, am făcut focul în soba de lemne, care însă prea umple bucătăria de fum, aşa încât încercăm s-o scoatem la capăt fără ea. În afară de asta, o dată pe săptămână vine o amah, aşa se numesc aici servitoarele. Ea ne ajută la spălat rufele.
Lângă bucătărie este baia japoneză, pe care tare am vrea s-o luăm cu noi în Germania. Este o putină de lemn, înaltă, în care este montată, jos, o sobă de tuci. Te săpuneşti bine în faţa băii şi te speli cu apă fierbinte, care se scurge prin crăpături, în pământ. Şi, abia când eşti curat de tot, te sui în putină, în care apa trebuie să fie atât de fierbinte, încât abia s-o poţi suporta. Stai apoi câteva minute, ciucit în ea, şi, când ieşi afară, ai pielea înroşită şi te simţi încălzit până-n măduva oaselor şi obosit.
Sus, sub acoperişul de paie, sunt două cămăruţe mici; una, în care dorm băieţii, şi una, pe care Sabina şi-a aranjat-o puţin cam bizar. Doarme acolo sus, pe plăpumi aşternute pe jos, ca japonezii. De fapt, ar putea să doarmă aici jos, pe divanul celălalt, lângă mine; dar găseşte că e mai frumos sus, în camera ei.
Acum îmi vine în minte că încă n-am scris nimic despre copii. Îţi trimit alăturat fotografii ale celor doi băieţi. Wolfram şi Ulli s-au făcut mari, sunt sănătoşi, bronzaţi de soarele verii; atacurile aeriene şi războiul le-au uitat, după cât se pare. Le istorisesc multe despre tine.
Sabina o să-ţi scrie chiar ea. N-ai mai recunoaşte-o. Când ne-am văzut ultima oară, avea doisprezece ani, purta codiţe, care erau pe-atunci roşii, spre marea ei mâhnire. Azi, părul ei nu mai are decât un luciu roşcat. S-a închis la culoare şi are acum – aşa cum zic prietenele ei şi cum spune şi ea – o culoare foarte aparte. În prezent Sabina este pe punctul de a deveni o adevărată doamnă, iar domnul ataşat Ziethen, pe care l-a invitat de ziua ei împreună cu o serie de alte doamne şi domni, i-a spus chiar «stimată domnişoară».
Este foarte zveltă, aproape puţin prea subţirică; iar braţele şi picioarele sunt încă prea lungi. La faţă nu prea seamănă cu tine. Gura ei nu e gura ta, e puţin prea mare şi cu buze subţiri. Părul şi-l lasă pe umeri, lung, cu vârfurile răsucite uşor înăuntru. Ochii însă, îi are ca ai tăi. Odată, când cântam seara la pian şi am privit, peste note, în ochii ei, am avut o clipă impresia că stai pe divan şi te uiţi la mine. Nu vreau să spun că m-am speriat de-a binelea; dar, o clipă, m-am simţit tulburată.
Îţi trimit alăturat o fotografie a Sabinei şi una a băieţilor, cum făceau baie astă-vară în lac. Fotografiile le-a făcut unul dintre cei doi germani care-şi au casele la vreo zece-cincisprezece minute de noi, pe aceeaşi parte a lacului, şi care au fost şi ei invitaţi astăzi, aici, la Sabina.
Casa ne-a mijlocit-o unul dintre ei: doctorul Waldorf, cam de cincizeci de ani, cu cioc şi ochelari, îmbrăcat totdeauna într-un costum ireproşabil, negustor de obiecte de artă şi sihastru. A devenit un bun prieten al casei noastre.
Întrucât şi-a desfăcut, încă înainte de atacurile aeriene, casa din Tōkiō şi şi-a adus mobilele aici, mai mult decât puteau să încapă în casa lui de vară, de lângă lac, ne-a împrumutat nouă multe dintre ele. Tot el a fost cel care m-a convins să dau lecţii de pian şi căruia îi datorez cei mai mulţi din elevii mei. A văzut azi fotografia ta şi a spus că are impresia că voi doi v-aţi înţelege bine.
Scrie o carte despre o epocă stranie: imperiul bizantin. O să fie o istorie amănunţită a acelor timpuri despre care – cum spune Waldorf – nu se învaţă, din păcate, nimic în şcoală.
A mai publicat şi mai demult câte ceva despre covoarele chinezeşti şi mongole, din câte spune. Dar, în mod ciudat, nu vorbeşte niciodată, sau doar arareori, despre ele ori despre arta Asiei răsăritene, deşi trece drept un specialist în acest domeniu şi aprovizionează cele mai mari muzee şi colecţii de artă din lume şi câştigă o mulţime de bani cu asta.
Astăzi, de ziua naşterii Sabinei, a ţinut un discurs frumos, astfel încât Sabina privea, tare stingherită, în farfurie şi se juca cu firimiturile de pâine, pentru că ea era în centrul atenţiei şi toată lumea o privea, mai ales când el a vorbit despre faptul că Sabina va ajunge curând la vârsta…
Iar apoi, când a spus despre Otilia Beeskop că este rerum novarum cupida, cum îi calificase Cezar, pe vechii gali, Otilia s-a roşit toată; dar el a liniştit-o numaidecât şi a spus, că e un lucru foarte onorabil, şi că zeul amorului se numeşte Cupido, cu o la sfârşit. Cupidus este doar un adjectiv înrudit cu acest nume, un adjectiv care cere, în latineşte, după vechea regulă şcolărească, genetivul, ca şi:
Dornic, ştiutor, aducător-aminte,
participant, puternic, plin.
Dar, cu toate astea, n-a vrut să-i spună ce înseamnă rerum novarum cupida.
În afară de aceştia a mai venit, invitat de Sabina, domnul Ziethen, care este ataşat la ambasadă, sau mai curând era, întrucât ambasada s-a dizolvat. Se laudă că se trage din bătrânul feldmareşal general von Ziethen şi că are acasă un raft întreg cu almanahul Gotha; dar până acum, cu toate eforturile, n-a izbutit să dovedească această descendenţă. Astă-seară a venit din nou vorba despre asta, când unul din oaspeţii noştri a afirmat că bătrânul Ziethen, nu-şi scria numele cu th şi că nici n-a avut copii, la care Ziethen al nostru s-a enervat şi l-a contrazis vehement. Acum, ataşatului nostru i se spune von Ziethen sau Ziethen, cum se nimereşte, astfel încât multă lume nici măcar nu mai ştie cum îl cheamă cu adevărat.
Fireşte că a fost de faţă şi Otilia Beeskop, care este, în ultima vreme, puţin cam nervoasă, dar, în rest, sănătoasă şi bine dispusă. Pe doamna Wangendorf şi pe Sibyla, căreia îi dau ore de pian, am fost nevoită să le invit. Ea mi-a împrumutat pianul. Waldorf pretinde că a făcut-o numai pentru că doamna Brandenburg, soţia consulului nostru general, a insistat îndelung pe lângă ea.
Astăzi, în timp ce eram la cină, a mai venit un oaspete întârziat: vecinul nostru Schöppe. Locuieşte doar la cinci minute distanţă de noi, dincolo de golf. Înainte de război avea, la Tōkiō, o măcelărie, dar acum trăieşte, de trei ani, pe malul lacului Fuji. Măcelăria a vândut-o, iar cu banii luaţi pe ea şi-a cumpărat o casă ţărănească şi pământ. Acum cultivă porumb, cartofi, grâu şi legume. Este născut în Rusia şi Dumnezeu ştie cum o fi ajuns aici. L-am întrebat de mai multe ori, dar nu prea m-am dumirit din răspunsurile lui. A venit doar până în tindă, fiindcă nu voia să ne conturbe, şi nu l-am putut decide să intre înăuntru. Ν-a fost încă niciodată în casa noastră. Totdeauna are o scuză: fie că îi sunt ghetele prea murdare – ar fi putut doar să şi le scoată! – fie că trebuie să se ducă acasă şi să mulgă vacile, fie că era în drum spre ogor şi voia doar să ne aducă ceva. Azi a venit tocmai când ne aflam la cină; căci, muncind cu adevărat şi din greu, fireşte că nu poate respecta orele de vizită. A adus un coş plin cu pătlăgele roşii; iar sub roşii se aflau două duzini de ouă, un cadou pentru ziua Sabinei. Voia să mai meargă la pescuit pe-nserat – şi coşul ne-a rugat să i-l ducem îndărăt ocazional, când luăm laptele de la el.
Aşadar Bruno Beeskop îşi face griji, din cauza Otiliei şi se teme că ea nu va putea rezista tentaţiilor. Ei, nu vreau să discut acum despre viaţa Otiliei şi nici s-o judec – nu cred că, în momentul de faţă, suferă prea mult din cauza tentaţiilor. De altfel cuvântul nici nu i se potriveşte, după câte mi se pare, şi poate că ea nici nu ştie ce sunt tentaţiile. Eu, una, am crescut, în oarecare măsură, cu acest cuvânt, chiar dacă, pe când eram copilă, nu-l luam întru totul în serios pe tata în privinţa asta. Dar, acum vreo câteva săptămâni, Waldorf, care este de fapt păgân, după propriile lui spuse, şi care nu se duce niciodată la slujbele religioase – nu ştiu dacă ţi-am scris despre asta – pe care le ţine, aici sus, părintele Kreuz – aşadar Waldorf mi-a dat de curând Conversaţiile la masă ale lui Luther; şi, în cartea asta, am văzut ce pot fi ispitele, anume cea mai adâncă desperare, şi cum Luther însuşi s-a îmbolnăvit odată din cauza lor şi credea că o să moară, – fapt la care mă gândesc mereu, când cânt la pian coralul La greu necaz te strig pe tine dintr-o parte a Cantatei-coral de Bach.
Iată un exemplu pentru faptul că nici eu nu sunt mai presus de orice îndoială: acum o săptămână am fost invitată la ceai la consulul general Brandenburg, în frumoasa lui grădină de pe partea cealaltă a lacului. Doamna Brandenburg, care este – după părerea mea, fireşte contestată de alţii – o femeie minunată, m-a luat de-o parte să facem câţiva paşi şi m-a întrebat cu vocea ei care, chiar şi în mezzoforte, a răsunat prin întreaga grădină până la invitaţii la ceai:
«Ia spune-mi, copila mea, ai avut şi dumneata legături cu bărbaţii, în Japonia?»
Doamne, Fritz, m-am roşit toată, când doamnele de la masă au tăcut şi au privit spre noi, consternate; dar apoi am răspuns limpede şi răspicat – fireşte, conform adevărului:
«Nu, doamnă».
Doamna Brandenburg, care e cu un cap mai înaltă decât mine, mi-a pus mâna pe umăr şi a spus:
«Ştiam asta, copila mea», şi s-a întors cu mine la masa unde şedeau câteva doamne îmbujorate la faţă.
De altfel în după-amiaza aceea, Brandenburg ne-a povestit că se şi duc tratative cu privire la plecarea noastră. Data, însă, n-a fost încă fixată; s-ar putea să mai dureze o jumătate de an. Probabil că americanii ne vor trimite – pe toţi germanii din Japonia – acasă, cu un vapor mare. Bineînţeles, sunt de acord să ne instalăm mai întâi la tatăl meu, despre care n-am mai auzit nimic de un an şi jumătate; dar, de bună seamă că o fi locuind tot în casa lui parohială. M-am şi gândit cum o să împărţim camerele, dacă n-o fi cumva casa plină de refugiaţi. Pentru Sabina poate că vom putea să evacuăm foarte spaţioasa şi respectabila cameră de vechituri. S-ar potrivi de minune cu stilul ei de a-şi aranja odaia. În ce ne priveşte, o să reuşim până la urmă să eliberăm pe undeva o cameră în care să ne instalăm dormitorul.
Cu sărutări multe până ne vom revedea
a ta şi numai a ta,
Barbara”
„Dragă papa,
M-am bucurat mult de fotografia ta şi de faptul că a sosit tocmai de ziua mea de naştere! Ν-am pus-o în camera mea, ci pe pianul din camera de zi, ca să ne bucurăm toţi de ea. Şi mama s-a bucurat nespus de mult şi parcă a prins aripi, parcă pluteşte prin camere, sau, să nu exagerez, prin cameră, în timp ce uneori poate fi niţel cam severă cu noi, fapt pentru care îmi am, desigur, şi eu partea mea de vină, căci la şcoală am contat ca – «problem child» ceea ce vreau să spun «problem child»7 – se va linişti pe măsură ce trec anii. Mama mi-a dat şi mie să citesc scrisoarea ta – adică afară de ultima pagină –; sper că nu veţi fi având secrete faţă de mine! Am întrebat-o pe mama, dacă pe pagina aceea scria ceva despre mine; dar ea a râs doar, ca un oracol – oare oracolele or fi râzând? – înţelegi tu ce vreau să spun.
Da, azi am împlinit optsprezece ani – şi, de aniversarea mea, s-a ţinut chiar o cuvântare de către domnul doctor Waldorf, un prieten al casei. Ah, mai ţii minte cum ieşeam câteodată la plimbare cu Buick-ul cel mare, de care-mi mai amintesc încă atât de bine, – şi cum am mers odată în oraş şi filmul era «interzis pentru tineret», aşa încât am început să plâng cu hohote pentru că încă nu eram mare? Astăzi sunt întru totul desillusioned8 – iartă-mă că nu găsesc cuvântul german – cu privire la viaţa oamenilor maturi. Dar poate, adică să sperăm că am să mă obişnuiesc, cu vremea.
Ai rămâne uimit dacă m-ai vedea azi. Bineînţeles că nu mai am codiţe, ci port părul lung până la umeri. Nici nu mai e aşa de roşcat ca pe vremuri. De altfel, nu mi se mai pare câtuşi de puţin urât părul roşu la domni, doar la femei poate să fie urât, dar se poate găsi uşor o soluţie. Acum sunt chiar mai înaltă decât mama, lucru care se observă şi mai bine când port tocuri înalte. Din păcate, în ultimele trei luni m-am îngrăşat simţitor – trei kilograme – şi acum trebuie să cam iau seama la talia mea, când mănânc, chiar dacă mama spune că încă nu e nevoie. De altfel îmi şi vine foarte greu să mănânc puţin.
Mama ţi-a scris, cu siguranţă, că am luat bacalaureatul, nu prea strălucit, iar la matematică un «insuficient» categoric – în schimb la germană am avut «foarte bine», cu toate că nu ştiam chiar totul de pildă cu privire la Clopotul lui Schiller, «eye to eye9» cu domnişoara Steinkopff, cu care am făcut germana şi religia. Dar ea spunea că apreciază o părere independentă şi motivată - aşa că am luat, totuşi, «foarte bine». De altfel, acum am adoptat şi eu părerea ei, după ce domnul doctor Bertling, – care vine atât de des pe la noi şi despre care cu siguranţă că ţi-a scris mama mai amănunţit – a discutat cu mine, odată, problema mai pe larg.
Când o să ne revedem, trebuie să discut multe cu tine. Ştiu că o să fim prieteni buni, ca atunci; iar de la casa parohială în care locuieşte tatăl mamei, casă pe care am văzut-o doar când eram mică, când te-ai însurat cu mama – de acolo vom face excursii la Quedlinburg şi la Goslar, unde este castelul imperial, şi la Hildesheim, cu domul său şi cu celebrele uşi de bronz. Da, am învăţat bine tot ce e în legătură cu regiunea asta.
Aici sus, lângă lac, este de altfel foarte multă plictiseală. În plus, mai şi locuim pe partea singuratică a lacului. Dar şi în sat, pe malul opus, nu vezi decât aceleaşi mutre, totdeauna, şi sunt puţin cam necăjită că-mi pierd aici timpul meu cel mai preţios. Câteva dintre persoanele pe care le-am invitat azi la aniversarea mea sunt foarte drăguţe, e drept, dar toţi se poartă ca nişte unchi – în afară de Bertling, care nu-şi dă, decât uneori, asemenea aere.
Mi-ar plăcea să-mi continui studiile. Am renunţat de mult la intenţia de a mă face actriţă. Cred că fiecare fetişcană are, la un moment dat, asemenea visuri; dar, când te faci mai mare, devii mai critică, chiar faţă de tine însăţi. Nu! Dacă s-o putea şi presupunând că vom mai avea bani în Germania, vreau să studiez – de preferinţă germanistica sau istoria, poate şi engleza, ca materie secundară. N-am de gând să mă mărit înainte de a termina. Dacă totuşi o voi face, atunci numai după terminarea studiilor. I-am spus asta, azi, şi domnului doctor Waldorf, pentru că în cuvântarea lui a vorbit de faptul că am să ajung în curând la vârsta măritişului. Şi, chiar dacă acum poate că încă se mai îndoieşte, o să vadă că n-am să fac niciun compromis în privinţa asta.
