Era singură. Domnul Ziethen rămăsese în urmă, întrucât voia să dea impresia că el şi doamna Beeskop veniseră fiecare pe alt drum. În general, domnul Ziethen avea înclinaţia să facă pe misteriosul şi încerca, prin mici trucuri de felul acesta, să inducă lumea în eroare sau s-o îndrume pe un făgaş greşit. Dar nu izbutise decât arareori.
Doamna Beeskop era o femeie măritată, al cărei soţ se afla, ca şi al Barbarei, într-un lagăr de internare din Indiile britanice, la poalele munţilor Himalaia. Ca şi Barbara, era despărţită de soţul ei de cinci ani. Şi ea fusese internată, un an, în Indiile olandeze; dar în anul 1941 fusese adusă în Japonia şi de aici urma să întreprindă călătoria de întoarcere acasă. Nici nu ajunsese bine în Japonia, că şi izbucnise războiul, iar femeile rămăseseră în Japonia. Dar, după izbucnirea războiului şi în Asia răsăriteană, bărbaţii fură transportaţi, din lagărul lor de internare din Java, în Indiile britanice.
Când domnul Ziethen o comparase, odată, pe doamna Wangendorf cu o navă de luptă construită „top-heavy”, domnul Bertling spusese că partea din faţă a doamnei aminteşte, dacă îi era îngăduit să completeze comparaţia, de puntea unei nave portavion. Cu toate acestea însă, doamna Beeskop, şi nu doamna Wangendorf, era cea ale cărei servicii, ca arhitectă de interioare, erau atât de căutate de burlaci, încât era ocupată, adesea, până noaptea târziu.
Aşadar, doamna Beeskop intră. Avea în jur de treizeci şi cinci de ani şi, dacă o comparai cu Barbara, vecina ei de odinioară din Batavia4, era avantajată Barbara care avea, e drept, câţiva ani mai puţin, dar care avea şi doi copii, fără a mai vorbi de fiica vitregă Sabina ajunsă în pragul tinereţii.
Doamna Beeskop dădea puţintel impresia unei femei cam neglijente, deşi doar foarte puţin, astfel încât nu puteai decât arareori justifica impresia asta. Barbara era proaspătă, avea mişcări sigure şi privirea fermă, cam prea fermă uneori.
Chipul Otiliei Beeskop – acum, de fapt, îmbujorat de plimbarea cu domnul von Ziethen – era de obicei palid şi cenuşiu, iar sub bărbie pielea se şi lăsase, de parcă voia să formeze acolo o guşuliţă dublă. Sub ochii bulbucaţi avea, aproape totdeauna, cearcăne vinete, spre care justiţiarele dintre doamnele de la lacul Fuji arătau semnificativ, ori de câte ori vorbeau despre comportarea doamnei Beeskop şi despre activitatea ei ca arhitectă de interioare.
Doamna Beeskop o salută mai întâi pe Sabina, personajul principal al zilei, şi-i oferi, cu o solemnitate comică, un pacheţel rotund şi plat, înfăşurat în foiţă albă; Sabina îl primi la fel de solemn, făcând o reverenţă adâncă, apucând cadoul cu ambele mâini, ducându-l la frunte, după obiceiul japonezilor, şi inspirând concomitent aerul printre dinţi, aşa încât să se audă.
Când desfăcu pacheţelul, ieşi la iveală un coş de lucru, împletit din trestie, cam cum lucrau coşurile ţăranii de la poalele muntelui Fuji. Din câte povesti doamna Beeskop, era făcut, după indicaţiile ei, de ţăranul la care locuia; un coşuleţ plat, rotund, din trestie galbenă lucioasă. În interior avea patru despărţituri: una pentru aţă de croşetat, alta pentru aţă de cusut, una pentru nasturi şi ace şi una pentru panglici şi alte asemenea mărunţişuri. Deasupra era un adaos, tot din trestie, destinat peticelor sau altor lucruri ce urmau să fie cârpite.
Când puse coşul pe masa cu cadouri, Sabina văzu fotografia pe care n-o observase mai înainte. O luă şi se duse cu ea la fereastră.
„Mama”, strigă ea – de câteva săptămâni spunea „mama” şi accentua cuvântul pe ultima silabă, cum auzise la Hilde Pohl. Nu mai suna atât de copilăreşte ca „mami”. Voia oare să arate, cu această schimbare, că în curând avea să fie şi ea mare şi că diferenţa de vârstă dintre ea şi mama ei vitregă – doar vreo doisprezece ani – nu era câtuşi de puţin considerabilă? „Mama, cine a pus fotografia lui papi – aici încă folosea cuvântul obişnuit – da’ cine a pus fotografia lui papi aici?”
Barbara o mângâie pe păr. Sabina o îmbrăţişă furtunos pe maică-sa.
„Mama, ăsta e cel mai frumos cadou de ziua mea. Când a sosit?”
„Azi, spuse doamna Beeskop – care, spre neliniştea multor persoane din jurul lacului, era la curent cu toate evenimentele – azi-dimineaţă, Sabinico.”
Barbara dădu din cap surâzând: „Da, azi a sosit o scrisoare, pentru prima oară de un an încoace.”
Sabina se duse la fereastra verandei şi privi fotografia tatălui ei, nu atât pentru că în cameră era prea întuneric, cât mai ales pentru că voia să fie singură. Îl văzu stând în picioare, în faţa unui tufiş, îşi scoase casca colonială din cap şi o ţinea în mână. În fotografie părul era negru; dar mama îi spusese adesea că părea aşa doar în fotografie: în realitate era roşu, iar ea, Sabina, moştenise de la tatăl ei un luciu uşor roşcat al părului. Purta şort şi o cămaşă cu mâneci scurte. Râdea. Totuşi râsul lui i se păru Sabinei străin. Ah, cum de nu băgase numaidecât de seamă: lăsase să-i crească mustaţă. Arăta acum aşa cum şi-i închipuia ea pe directorii generali. Văzuse unul, odată, într-un film… Iar felul cum râdea îi amintea de ultimul an din Batavia – Doamne, pe vremea aceea era o zgâtie de fată, prostuţă –, când o lua cu maşina în oraş sau când mergeau să înoate ori plecau în munţi. Râdea aşa doar când se dădea în leagăn cu ea şi când, la fiecare avânt, ei îi era teamă să nu se rupă frânghia sau să se frângă grinda; căci papi era înalt şi voinic.
Asta era pe vremea când mai aveau Buick-ul negru cu volan galben. Iar papi îi promisese o maşină când va împlini optsprezece ani: un Volkswagen sau altă maşină mică, n-avea decât să aleagă; dar ea se hotărâse, încă de pe atunci, pentru un Volkswagen.
Domnul Ziethen răspunse cu o plecăciune, în pragul uşii, la ah-ul exclamat de doamne, când intră în cameră. Într-o mână avea un buchet de trandafiri, iar în cealaltă ducea, de o panglică de mătase roşie, o cutiuţă de lemn, mică şi albă.
Îmbrăcat cu pantaloni de pânză albă de in, cu dunga exagerat de pronunţată, şi cu o jachetă albastru-închis, se opri o clipă locului sub grinda uşii de care nu se putea izbi căci era mărunţel. Privi, zâmbind, de la o doamnă la cealaltă, se îndreptă apoi cu paşi iuţi spre amfitrioană şi o salută, sărutându-i mâna. După aceea îi oferi trandafirii roşii cu un gest plin de avânt, care – continuat – ar fi putut să se termine doar cu o cădere în genunchi.
Alergă apoi spre Sabina duse şi mâna ei la buze, ceea ce nu se întâmplă însă, fireşte, fără o mică luptă; căci ea nu se aştepta la asta şi voia să-i întindă mâna doar pentru o strângere viguroasă, aşa cum obişnuia să schimbe cu Bertling. Dar Ziethen fu mai tare până la urmă şi când Sabina simţi mustaţa lui rară şi ţepoasă împungând-o pe dosul mâinii, se făcu roşie ca focul. Era, de bună seamă, acea mustaţă subţire, neagră, în privinţa căreia se certase adesea cu prietenele ei; şi, în timp ce, până de curând, părerile erau încă împărţite în legătură cu faptul dacă era frumoasă sau caraghioasă, în ultima vreme fetele înclinau s-o considere caraghioasă, sau găseau epitete şi mai aspre. Poate că epitetele se înăspriseră pentru că, în vremea din urmă, domnul Ziethen fusese văzut de mai multe ori cu doamna Beeskop, cu toate că îşi dădea osteneala să lase impresia că el şi ea mergeau totdeauna pe drumuri diferite.
Când ţepii acestei mici mustăţi atinseră acum mâna Sabinei, ea se făcu roşie ca para şi o trecură fiori pe şira spinării; un simţământ straniu, aproape plăcut. Îşi strânse umerii de parcă o luase cu frig. Privi de sus la părul blond-închis – lucind de briantină, lins şi pieptănat cu cărare aproape de mijloc – al lui Ziethen, şi-şi înfrână pofta de a râde tare. Dar când el se ridică şi-i oferi – la fel de solemn cum îi oferise şi mamei sale trandafirii – mica cutiuţă, urându-i fericire pentru aniversare şi adăugând „stimată domnişoară”, lucrul nedorit se întâmplă şi ea nu-şi mai putu reţine râsul, care începu cu un chicotit după care izbucni apoi în hohote, fără reticenţă. Doamna Wangendorf şi doamna Beeskop îi ţinură şi ele, domol, hangul, cu toate că nu ştiau de ce râde Sabina. De altfel nici ea nu ştia de ce. Când Sabina îşi îndreptă privirea lateral, spre mama ei, văzu două sprâncene încruntate. Atunci îşi recapătă cumpătul şi-i mulţumi domnului Ziethen care, de altfel nu-i luă în nume de rău că râdea astfel şi nici măcar nu raportă râsul la sine. Nu, gândul că ea râdea de salutul său pe care-l studiase destul de des acasă, în faţa oglinzii înalte, şi pe care-l putea califica drept desăvârşit ca formă şi, pur şi simplu, exemplar, gândul acesta era departe de el.
Domnul Ziethen o salută în acelaşi fel pe doamna Wangendorf, apoi pe doamna Beeskop, pe aceasta foarte ceremonios şi uşor uimit că o întâlneşte iar, după atâta vreme.
Ultimii sosiră Bertling şi Waldorf. Erau nepunctuali dar nu fără motiv: Wolfram şi Ulrich, care fuseseră trimişi înaintea lor, văzuseră în drum, nu departe de malul lacului, un peşte mort care plutea la suprafaţă, şi încercaseră mai întâi să-l scoată afară din apă cu un băţ. Neizbutind astfel, îşi scoseseră pantofii şi ciorapii şi aduseseră peştele la mal. Când Bertling şi Waldorf au ocolit vârful istmului şi au cotit spre golf, i-au văzut pe cei doi băieţi pe plajă: săpaseră, cu beţele şi cu mâinile, o mică baltă şi puseseră peştele să plutească acolo. Întrucât nu se mai mişca singur, îl împingeau cu băţul şi-l făceau să se rotească în cerc.
Wolfram, care era, cu cei şase anişori ai săi, cel mai mare dintre ei, scosese o sfoară din buzunar, legase un capăt peste burta peştelui, iar celălalt îl fixase de o bucată de lemn. Lemnul gonea acum, în chip de barcă cu motor, pe mica baltă săpată în nisip şi remorca „balena”. Când Bertling şi Waldorf şi-au făcut apariţia, în spatele lor, cei doi copii se certau care să conducă barca cu motor.
Bertling le-a pus copiilor ciorapii şi pantofii şi apoi, după ce s-au înarmat toţi patru cu beţe, au făcut, la dorinţa lui Wolfram, un ocol prin pădure, unde voiau să viziteze o vizuină de lup. Ulrich, cu un an şi jumătate mai mic decât fratele său, pretindea cu certitudine că auzise lupul urlând nu mai departe decât la amiază, cu puţin înainte de a adormi, în timp ce Wolfram nu-şi putea aminti, cu aceeaşi siguranţă, acest lucru.
În uralele copiilor, Bertling a propus să se apropie de casă furişându-se în vârful picioarelor şi să nu intre pe uşă, ci să-şi facă apariţia dinspre partea cu ferestre, ieşind din lanul de floarea-soarelui, şi să sperie reuniunea festivă, urlând, pe neaşteptate, tare, ca lupii.
Aşa au şi făcut şi, când Bertling, cei doi copii şi oarecum şovăitorul Waldorf apărură în faţa ferestrelor urlând, adulţii se speriară cu adevărat; când răsună larma de sub ferestre însuşi domnul Ziethen se întrerupse brusc din discuţia cu doamna Beeskop şi se răsuci repede pe călcâie, cu o mişcare nestudiată.
Saluturile şi felicitările celor doi oaspeţi nou-sosiţi fură mai puţin bogate în evenimente, decât acelea ale domnului Ziethen, iar Barbara nu mai avu nevoie să încrunte din sprâncene. Cadoul lui Waldorf era împachetat în hârtie albă, foarte groasă şi de proastă calitate - shibui - şi de aceea era legat cu opt sfori alăturate, iar acestea erau reunite, pe partea de deasupra, într-un nod artistic. Sub nod se afla o poză mică, împăturită, din hârtie albă şi roşie: noshi, simbolul japonez al cadourilor.
După ce Sabina desfăcu nodul şi îndepărtă hârtia, scoase dintr-un scrinuleţ de lemn, patinat de vreme, o pungă de brocart, în care se afla cadoul propriu-zis: o cutie de lac negru, acoperită cu praf de aur sclipitor. Pe capacul cutiei era aplicat un cocor zburând, din lac auriu. Un observator superficial sau un laic, ar fi putut avea impresia că această cutie nu e mai valoroasă decât nenumăratele cutii lăcuite ce pot fi cumpărate pretutindeni. Dar doctorul Waldorf, negustorul de obiecte de artă, scosese din rezervele sale o cutie într-adevăr veche, încă solidă şi frumos lucrată: lacul era de un negru intens, aurul avea o strălucire mată, iar penajul cocorului era desenat precis, până la ultima pană din vârful aripilor.
Bertling, germanist şi până nu de mult profesor de germană – prefera să i se spună „lector” - la o facultate japoneză, adusese o broşură care conţinea Clopotul de Schiller, cu ilustraţii de Ludwig Richter. Era ediţia princeps a gravurilor în lemn; cadoul era ales în mod deosebit de fericit, întrucât discutase cu Sabina, doar cu o săptămână în urmă, despre Clopotul lui Schiller şi ea regretase timpul pe care-l pierduse la şcoală ca să înveţe acest poem plicticos. Bertling vorbise apoi îndelung despre Clopotul şi nu-i împărtăşise defel părerea. La sfârşitul discuţiei, care nu fusese tot timpul clară pentru ea, Sabina revenise asupra părerii şi spusese: „Da, dacă am fi avut un profesor de germană ca dumneata, Bertling! Dar domnişoara Stemkopff, căreia îi spuneam cap-de-lemn…”5
Nu era frumos că Sabina continua să ţină în mână cutiuţa albă, legată cu panglică de mătase roşie, fără s-o desfacă. Domnul Ziethen fu nevoit chiar să-i amintească de asta. Era puţin ofensat, dar uită totul când Sabina descoperi în cutiuţă, pe o perniţă de culoarea viorelei, un inel de argint, gros, cu o turcoază mare, verde, şi când, punându-l în deget, întrebă, neîncrezătoare, dacă inelul era într-adevăr pentru ea. Domnul Ziethen se înclină galant şi zâmbi fericit şi împăcat. Sabina nu putu pricepe, de ce mama ei aruncă o privire scurtă asupra inelului, spuse „foarte drăguţ” şi se-ntoarse în altă parte. Iar doamna Beeskop luă o atitudine chiar mai violentă, în sensul că, atunci când Sabina vru să-i arate inelul, tuşi pentru a-şi drege glasul şi i se adresă lui Bertling, fără a rosti măcar un cuvânt cu privire la cadou. Avea de gând să mai vorbească despre asta cu Ziethen, care, cu felul lui aproape pervers de a face pe misteriosul, nu-i spusese dinainte ce avea de gând să aducă în dar.
Întrucât toţi tăcură, domnul Ziethen fu nevoit să spună el însuşi ceva despre inel şi povesti că e o lucrătură mongolă, pe care o cumpărase la Pekin, şi că provine din caseta sa cu bijuterii, care conţine numai daruri pentru doamne. Prin asta nu şterse însă, impresia penibilă pe care o făcuse cadoul său scump. Ba chiar, dimpotrivă. Doar Sibyla Wangendorf puse inelul pe deget şi-l admiră; dar, tocmai în clipa aceea, Barbara aduse platoul cu prăjituri şi Sibyla văzu deasupra prăjitura cu migdale. Atunci scoase inelul din deget şi-l puse în cutiuţă, îşi trase, smârcâind, nasul, care-i era înfundat şi vara şi iarna, şi se pregăti să mănânce.
Ca dar din partea mamei, se afla pe masa cu cadouri o pereche de şoşoni de cauciuc, care aveau să-i fie foarte utili Sabinei la iarnă, dacă până atunci nu vor fi fost de mult în drum spre casă. Celelalte două cadouri le pusese sub cheie.
„Dragul, dragul meu Fritz,
Scrisoarea ta din 16 august a sosit azi, de ziua naşterii Sabinei, cu poşta aeriană, peste Geneva, şi am pus fotografia ta pe masa cu cadouri. Cât de mult ne-am bucurat, ai să-ţi poţi da seama din faptul că Sabina, întrebată de unul dintre musafiri, care e, pentru ea, cadoul cel mai frumos primit de aniversare, a răspuns, fără să şovăie, că e fotografia ta.
Cât de mult mă bucur de scrisoarea ta! Prima scrisoare de trei ani încoace şi prima veste de la cartea poştală trimisă prin Crucea Roşie acum un an. În iarna anului trecut am aflat câte ceva despre tine şi despre situaţia din lagăr, printr-un fugar, care – acum, după armistiţiu, pot s-o scriu – a sosit aici venind prin Burma6 şi care te cunoştea bine şi pe tine. Mi-a spus că ai zăcut multă vreme în spital, bolnav de malarie, fapt despre care nu mi-ai scris niciodată şi nu-mi scrii nici azi. Sunt îngrijorată din cauza asta; căci inima ta n-a fost niciodată deosebit de rezistentă.
Fotografia arată – cel puţin aşa cred – că ai mai slăbit. Cu privire la fotografie, aproape că s-a iscat o ceartă astă-seară, când am golit masa de cadouri şi când eu am vrut să pun fotografia în camera de zi – da, acum avem şi o cameră de zi, dar despre asta am să-ţi scriu mai multe ceva mai jos iar Sabina o voia în cămăruţa ei. Dar rămâne jos, în camera de zi, pe pian; căci Wolfram şi Ulrich trebuie s-o poată vedea şi ei, iar eu, fireşte, înaintea tuturor.
Acum trebuie să-ţi povestesc ce s-a întâmplat aici în anul trecut: în noiembrie, noi, femeile, am fost aduse, de la Tōkiō, aici. Sabina, Wolfram, Ulli şi cu mine locuiam în două camere mici dintr-un hotel japonez: rogojini de paie, uşi de hârtie, fără sobă, cu ferestre care se închideau prost, şi fără paturi. Dormeam pe jos, pe plăpumi, după moda japoneză. Iar mâncarea era, bineînţeles, proastă şi-n cantitate insuficientă. Pe câinele nostru, Bauschan, despre care ţi-am scris acum un an, a trebuit să-l dăm în pensiune la alte persoane, întrucât nu mai pica nimic pentru el de la bucătărie.
Viaţa la hotel nu era frumoasă. Eram, în total, cincizeci de femei din Indiile olandeze – soţii de refugiaţi ni se spune aici – în hotel. Ei, acum a trecut, şi nu vreau să-ţi mai zugrăvesc viaţa laolaltă cu cincizeci de femei; şi asta, încă, în vremurile cele mai grele, în timpul înfrângerii Germaniei; după aceea, au urmat atacurile aeriene.
Apoi, în iulie, m-am mutat; am putut să împrumut un pian, nu unul german, ci unul japonez; şi, când am auzit că un ţăran vrea să-şi închirieze casa, m-am şi înfiinţat acolo şi m-am mutat în ea. Acum dau lecţii de pian. Am ajuns, în total, la cincisprezece ore pe săptămână, iar în ultima vreme chiar am refuzat doi elevi, pentru că nu pot să dau mai multe ore. Înainte de Crăciun, dacă vom mai fi atunci aici, am să dau, poate, un concert: o idee a lui Waldorf. Nu un concert mare, desigur, nu chiar senzaţional, şi, în plus, va trebui să muncesc serios pentru asta; dar, când voi fi pe estradă, am să mă gândesc tot timpul cum ne-am cunoscut la Berlin, la concertul elevilor.
Şi acum să-ţi povestesc mai multe despre casă: e aşezată lângă unul din cele cinci lacuri de la poalele lui Fuji, despre care am învăţat la şcoală că-i spune Fujiyama. Dar e greşit, dă-mi voie să-ţi spun. Japonezii îi zic Fuji-san («san» ca şi «yama» nu înseamnă altceva decât «munte») şi rareori folosesc şi sufixul «yama», iar atunci spun Fuji-no-yama. De ce, – e o poveste lungă şi nu vreau să te chinuiesc cu gramatica japoneză. Nu ştiu nici eu chiar atât de multă şi doar pot să vorbesc japoneza, nu s-o şi citesc. De altfel, aici, sus, venim foarte puţin în contact cu japonezii: sunt prea mulţi nemţi pe-aici. Trăim ca pe o insulă.
