Aşa, dragă papa, am scris acum o scrisoare îngrozitor de lungă, faţă de posibilităţile mele – şi mă mir singură că mi-au trecut atâtea prin minte. De obicei stau totdeauna în faţa colii albe de scris şi rod vârful tocului. Ah, cum o să mă bucur când ne vom revedea odată! O să fie minunat! Îţi urez sănătate şi scrie-ne ori de câte ori se poate!
Multe salutări dragi
de la a ta – Albiniţa
P.S. Îţi mai aduci aminte că voiai să-mi dăruieşti un automobil când voi împlini optsprezece ani?”
Consulul general Brandenburg locuia, împreună cu soţia sa, pe partea cealaltă a lacului, spre muntele Fuji. Barbara şi ceilalţi trei locatari de pe ţărmul nordic al lacului – Waldorf, Bertling şi Schöppe – trebuiau să treacă lacul cu barca sau să meargă, de la casele lor, aproape un ceas, pe poteca ce ocolea lacul pe partea stângă.
Familia Brandenburg locuia cam în afara satului japonez, în care se afla hotelul cu cele cincizeci de femei refugiate. În sat mai locuiau, parte în case, parte în camere sau etaje închiriate de la ţărani, alţi vreo treizeci şi cinci de nemţi, dintre care mulţi făcuseră parte din fosta ambasadă germană. Nemţii se mutaseră aici în timpul bombardamentelor aeriene sau părăsiseră Tōkiō şi Yokohama10 după înfrângerea Germaniei şi trebuiseră să se stabilească într-unul din cele trei locuri de retragere: Karuizava, Hakone sau la lacul Fuji.
Consulul general Brandenburg făcea de fapt parte din reprezentanţa din China şi petrecuse acolo douăzeci şi cinci de ani încheiaţi, începându-şi cariera ca interpret la consulatul imperial german de la Cheefoo. „Afacerea Brandenburg” fusese ani de-a rândul, – încă înainte de primul război mondial – un subiect de discuţie preferat printre străinii din porturile est-asiatice, apoi fusese dată din nou uitării, până ce Ziethen, „von Ziethen” o dezgropase din nou, când se ocupase de istoria familiei, cu ajutorul almanahurilor Gotha, şi descoperise că doamna Brandenburg, născută Maltzan, era una şi aceeaşi femeie care fugise, cu treizeci de ani în urmă, împreună cu viceconsulul Brandenburg, în China. „Trebuie să fi fost pe-atunci o femeie teribilă”, remarca Ziethen, vrând să spună cu asta că se pricepea la asemenea afaceri de care avea şi el, cu duiumul, pe răboj. Totodată adăuga, cu importanţă, unele observaţii enigmatice în legătură cu conţii von Brandenburg – un nume sub care apăreau în istorie, din câte se ştie, descendenţii morganatici ai Hohenzollernilor.
Doamna Brandenburg, născută Maltzan, fusese nu numai în tinereţe o femeie teribilă ci mai era şi acum; pe seama ei circulau multe anecdote, pe care Waldorf, un admirator făţiş al doamnei Brandenburg, le aduna şi le povestea cu plăcere. Asta n-o împiedeca, însă, să-l ia ocazional şi pe el la refec şi să-l încolţească, indiferent dacă o făcea de faţă cu lumea sau între patru ochi. De pildă, când îl apuca mania profesorală şi când nu mai isprăvea cu descrierea personajului împăratului Leon Isaurianul11 sau a succesorului său, deopotrivă de important, la tronul bizantin, Constantin Copronymos, ea suna alarma lovind cu furculiţa de prăjituri în ceaşca de ceai, astfel încât toţi cei care urmăriseră cuvântarea prezentată cu opinteli, dar emoţionant de Waldorf, priveau speriaţi la doamna Brandenburg, care mai şi striga tare „stai, stai”, de parcă se întâmplase vreo nenorocire; de-ndată ce se făcea tăcere, îşi exprima rezervele: dacă se putea avea încredere în spusele lui Waldorf, menţionatul Leon fusese primul împărat iconoclast. Un duşman al artei, un om ignobil, unul dintre barbarii pe care-i dă la iveală omenirea la anumite intervale de timp, pentru a purifica lumea de excesul de artă, într-un anumit sens: un adevărat purgativ al culturii… Totuşi, şi acum urma ceea ce voia de fapt să spună: tocmai din cauza asta nu era un obiect de studiu potrivit pentru Waldorf şi ea nu-şi putea explica entuziasmul lui faţă de acest distrugător al culturii; entuziasmul unui om care-şi pusese în siguranţă tablourile şi obiectele de artă, cu ani întregi înainte de primul atac cu bombe asupra oraşului Tōkiō. El, Waldorf, era doar tocmai contrariul unui element distrugător de artă, ba chiar uneori aveai impresia că face prea mult bine şi că păstrează ceea ce de drept ar trebui să fie distrus şi să piară. Şi, dacă războiul n-ar fi năruit atâtea în ultimii ani, ar simţi dorinţa să spună că a sosit vremea să bântuie din nou, în muzee, un om ca Leon Isaurianul, pe care contemporanii îl comparaseră cu o reptilă paleontologică…
Acum, Waldorf nu mai putu răbda: „Nu, nu”, strigă el, sculându-se de pe scaun, fluturând braţul, cu şervetul, în direcţia doamnei Brandenburg şi neştiind pe care dintre erori să le îndrepte mai curând: „Vă înşelaţi! În primul rând numele: Isauria Palaia şi Isauria Nea erau… şi, în afară de asta, numele acesta trebuie atribuit, probabil, unei erori. Iar în ceea ce priveşte distrugerea icoanelor…”
„Încetează de a mai ţine prelegeri, Waldorf! Acest Leo era – după spusele dumitale – în orice caz, un om de acţiune, indiferent dacă descrierea iconoclasmului, făcută de mine, corespunde sau nu. În schimb, dumneata ai devenit cunoscut prin şovăiala dumitale. Îţi amintesc numai de faptul cum ai lăsat să-ţi scape printre degete colecţia baronului Takahashi, care ţi-a fost oferită vreme de aproape o jumătate de an, la un preţ preferenţial, până când ţi-a luat-o înainte «Arts Museum» din Boston. Ai pierdut cu asta cea mai mare afacere a vieţii dumitale, pe care te-am sfătuit totdeauna s-o faci.”
Waldorf se aşeză din nou.
„Desigur, recunosc. Erau însă în ea, după cum mi-a confirmat şi Kümmel din Berlin, o mulţime de piese dubioase, şi nu m-am putut hotărî…”
„Tocmai asta e. Deosebirea dintre dumneata şi Isaurian”.
Consulul general era de faţă, fumându-şi trabucul Corona Corona, din care îşi procurase la timp câteva cutii din Manilla, şi-şi privea, cu cea mai mare satisfacţie, oaspeţii. El rămânea neutru, cel puţin aparent, dar pentru asta trebuia să încaseze şi el, uneori, de la soţia sa câte o împunsătură, peste care trecea cu un zâmbet pe sub mustaţă, mulţumindu-i cu un gest amabil pentru compliment, de parcă ea ar fi fost pe scenă, iar el în loja princiară.
„Dar ai cumpănit lucrurile bine?” o întrebă consulul general pe Barbara.
„Da, câştig destul, acum, cu lecţiile mele de pian, şi pot renunţa cu uşurinţă la indemnizaţia de ajutor.”
„Dar dacă, într-o bună zi, vei avea mai puţini elevi? Încă nu putem întrevedea evenimentele din lunile viitoare. Vezi, dacă te şterg acum de pe lista mea de ajutoare, o să fie mai greu, mai târziu, să te trec din nou pe ea. S-ar putea să fie chiar imposibil. Căci am ajuns aproape la capătul mijloacelor oficiale şi voi înainta în curând lista mea guvernului japonez, cu rugămintea să continue acordarea ajutoarelor.”
„Dar nu-mi place să primesc indemnizaţie de ajutor. Şi în ultimii ani mi-a fost neplăcut să primesc pomană. Iar acum, când pot câştiga şi singură destul…”
„Ei, pomană!? Şi eu îmi plătesc mie însumi o parte din salariul meu şi nu fac prea multe pentru el. Dar fie, cum vrei! Du-te dincolo, la soţia mea, şi bea o ceaşcă de ceai cu ea! Eu îţi propun să te mai gândeşti, o dată, bine la lucrul ăsta. La revedere, doamnă Haffner.”
„Ei, copila mea, cum îţi merge? întrebă doamna Brandenburg. Aşază-te pe canapea lângă mine! Aşa! Doamna Beeskop mi-a povestit că ai primit o scrisoare de la soţul dumitale, tocmai de ziua de naştere a Sabinei, la care n-am putut veni, de altfel, din cauza partidei noastre de scat. Aşadar, o scrisoare de la soţul dumitale?”
„Da.”
„Ia povesteşte-mi despre el!”
„Da, doamnă, dar cu ce să încep?”
„Începe cu vârsta!”
„E cu cincisprezece ani mai mare decât mine.”
„Să zicem, deci, în jur de patruzeci şi cinci de ani?”
„Patruzeci şi cinci. A fost directorul unei societăţi petroliere în Batavia. Ne-am cunoscut la Berlin acum – ei, trebuie să fac socoteala – acum opt ani, când am cântat la un concert al Facultăţii de muzică. Dacă trebuie să-l descriu – nu, nu ştiu cu cine pot să-l compar.”
„E incomparabil.”
„Da, şi…”
Doamna Brandenburg râse şi privi în ceaşca de ceai pe care o ţinea în mână.
„Portretul soţului dumitale, pe care-l zugrăveşti acum, nu e de fapt prea viu; dar se pare că-l iubeşti. Nu mi-ai luat în nume de rău că, deunăzi, în grădină, te-am întrebat de faţă cu toate doamnele, dacă ai avut de-a face, aici, cu vreun bărbat?”
„Dar, doamnă…”
„Baţi şaua ca să priceapă iapa. Doamna Beeskop, de pildă, mi s-a părut că a cerut surprinzător de repede ceai, de parcă ar fi vrut să schimbe subiectul, nu? Voi atrage, ocazional, atenţia confesorilor noştri asupra acestui lucru, în primul rând părintelui Kreuz, care, dacă doamna Spittler i se spovedeşte, o fi având şi el, pesemne, tentaţiile lui…”
„Da, doamnă, chiar aşa fără tentaţii…”
„Vezi, copila mea, mi-am închipuit eu una ca asta. Uneori aveam impresia că ai o atitudine oarecum forţată. Fireşte, mai altfel decât doamna Beeskop şi decât colegele ei de-aici şi de-acolo. Dar, atenţie, copila mea! Îmi impui şi, în afară de soţul meu, de colonelul von Arnim şi de Waldorf, nu prea sunt mulţi pe-aici care să poată impune. Dacă vei avea vreodată griji, vino la mine!”
„Vă mulţumesc, doamnă, dar n-am nicio grijă şi sunt foarte sigură că nu va fi nevoie. De altfel, îl voi revedea în curând pe soţul meu.”
„În curând? Ei, să mai vedem! Şi prefer tentaţiile, unei prea mari siguranţe de sine. Treci într-o zi cu băieţii pe-aici, la o ceaşcă de cacao şi la o prăjitură! Şi poate să facem şi teatru de păpuşi, dacă soţul meu o fi dispus pentru asta.”
Bertling dădea lecţii în sat. Erau acolo trei băieţi, cărora le preda ore de germană, istorie şi matematică, în plus, le mai dădea lecţii şi în tot felul de alte domenii, de pildă: greacă, filosofia, atletism uşor şi înot craul. Cei trei băieţi, doi de optsprezece ani şi unul de şaisprezece, părăsiseră şcoala fără un examen final, atunci când şcoala germană din Yokohama fusese desfiinţată, în primăvară.
Bertling vâslea zilnic până-n sat, iar la întoarcere venea adesea la Barbara, pentru o scurtă vizită. Era cald încă şi el se dezbrăca în barcă; iar ultima bucată de drum, până la casa Barbarei, o parcurgea înot, ţinând barca de pupă cu mâinile şi împingând-o înaintea sa.
Apoi venea în pas alergător în grădina Barbarei, doar în chiloţi de baie şi încă ud leoarcă, se aşeza pe o piatră din faţa verandei şi poate primea de la Sabina o ceaşcă de ceai sau făcea conversaţie cu Barbara, care şedea în roka şi lăsa să-i atârne picioarele. Purta un şorţ de olandă, albastru deschis, care făcea ca picioarele să pară lungi şi zvelte; şi, într-adevăr, doamna Wangendorf nu greşea prea mult când spunea că bărbaţii se pot prinde cu asta. Dar Barbara nu se gândea la nimic, când şedea aşa.
