Sabina nu-l putuse urmări pas cu pas. De pildă, nu înţelegea de ce un împărat să nu scrie şi ciurucuri. Dar nu vru să-l mai întrebe de ce. Şi, astfel, lăsă lucrurile aşa, mai ales că azi Bertling nu era ca de obicei, nu era profesoral şi superior. Ea nu voia să-l contrazică. Fireşte, cucerirea Constantinopolului ar fi trebuit s-o ştie.
„Oh, bother…” spuse Sabina.
„Poftim? Cum?”
„Aa, nimic, Bertling, dar atunci scrie o carte din prima mână!”
„Mă supraapreciezi, Sabina. Da, fireşte că şi eu visez uneori să scriu o carte din prima mână, cum îi zici dumneata. Dar pentru asta n-ai nevoie numai de respiraţie lungă. Şi de ce numaidecât o carte? De ce nu un studiu? Aş fi bucuros dacă aş izbuti să scriu o poezie ca Zâmbeşte lacul, îmbie la scaldă…”
Şi Bertling continuă încetişor:
„Băiatul ce doarme pe malul său verde
Aude un viers
Ca flautul, blând,
Ca voci îngereşti,
Din rai răsunând,
Ce-l scoală din somnu-i cu vraja lor caldă.
Iar apa-nspumată, ce pieptul i-l scaldă,
Îl cheamă-n străfunduri:
«Copile, mi-eşti drag!
Pe cel ce adoarme, -n
Adâncuri îl trag!»”
Bertling privi spre adâncul lacului, de parcă aştepta să audă un viers ca flautul, blând. Lăsă una din mâini să atârne în lac, luă apă în căuşul palmei şi o lăsă să curgă îndărăt. Dacă ar fi ridicat ochii şi dacă Sabina n-ar fi avut ochelari negri de soare, ar fi văzut cum îi străluceau ochii. Dar ridică privirea abia când Sabina exclamă cu glas piţigăiat şi sugrumat:
„Bertling, scrii versuri?”
Răspunsul lui fu o zvâcnitură scurtă şi puternică a bărcii. Sabina îşi pierdu echilibrul şi căzu în apă. Ieşi la suprafaţă, pufnind pe nări, şi vru să-l tragă din barcă; dar el sărise în apă pe partea cealaltă. Sabinei i se udase părul şi-i atârna pe faţă şi pe grumaz, în şuviţe care parcă erau lipite, deşi căutase îndelung casca de baie şi o luase cu ea, tocmai pentru a evita acest lucru.
„Înoţi craul ca un tânăr zeu!” spuse Sabina. Se ţinu cu o mână de marginea bărcii şi cu cealaltă îşi trase casca de baie peste părul ud, ca să nu-i dea în ochi în timpul înotului. Bertling trecu pe sub barcă în partea ei şi o văzu cum se căznea din greu să-şi pună casca.
„Comparaţiile dumitale nu sunt totdeauna fericite, Sabina. Zeii nu înoată craul. Nici nu ştiu măcar dacă vreunul din ei, cu excepţia zeităţilor mării, ştiau să înoate. Şi dacă da, cel mult voiniceşte, dar nicidecum craul; asta e o tehnică modernă, nemitică. Iar dumneata, Sabina, înoţi mult prea rigid şi încordat.”
„Bertling, îl întrerupse Sabina, poţi să mă tutuieşti din nou, liniştit, ca înainte de ziua maşterii!”
„Bine, Sabina, hai să-ţi arăt cum se face. Ia bine seama cum duc mâna înainte! Şi nu răsucesc trupul de pe o parte pe cealaltă! Corpul stă liniştit în apă, aşa…”
Lui nici măcar nu-i trecu prin gând să-i ofere şi ei să-l tutuiască. Sabina îşi zise că e, totuşi, ca un profesor care, când o vede, nu se gândeşte decât la o elevă din ultima clasă de şcoală.
Bertling îşi făcu vânt şi se îndepărtă de barcă, liniştit, ca un peşte, cu capul în jos, fără să-şi răsucească trupul. Ducea braţele înainte, într-un ritm elegant, şi despica apa fără efort. Profesorul preda o lecţie.
Când o duse cu barca îndărăt acasă şi acostă, îi spuse:
„Colo, în faţă, pe bancă, sub haina mea e un plic cu fotografii, printre care şi cele pe care le-am făcut de ziua ta. Scoate-le! Sunt ale tale.”
„Mulţumesc! Aa, da’ ce frumoasă e fotografia dumitale! Cine a făcut-o?”
„Jürgen Streusand, care, după tine, e unul dintre băieţii «nerozi» cărora le dau lecţii dar care înoată toţi, mai bine decât tine.”
„Cui ai destinat poza asta?”
„Cui? întrebă el, ca şi cum n-ar fi înţeles bine. Nimănui. Am de gând s-o păstrez, bineînţeles.”
Sabina îl ameninţă cu degetul:
„Domnule doctor Bertling, nu ascunzi nimic? Ce voiam să spun, continuă ea, puţin jenată, când văzu că Bertling tace, m-am răzgândit: poate că totuşi e mai bine să-mi spui «dumneata» când e mama de faţă.”
„Ei, na, Sabina! Cu asta nu-s de acord. Dacă ar observa cineva, s-ar putea crea impresia că am avea ceva împreună. Eu nu sunt pentru lucruri făcute pe ascuns. Hai, şterge-o! Nu mai vin şi eu până sus. Trebuie să mă duc acasă şi să iau masa de seară.”
„Pentru Dumnezeu, strigă Sabina, azi sunt de rând la bucătărie şi cu siguranţă că e ora şase!”
Când Bertling scoase, acasă, fotografiile din plic, lipseau nu numai cele trei poze de la aniversare, ci şi cea pe care i-o făcuseră băieţii, când se scăldau cu toţii în lac. O mai căută o dată în barcă, dar n-o găsi.
Sabina ajunse acasă prea târziu, mama ei şi încinsese focul în cele două sobe cu mangal. Sabina uită să toarne ceaiul pentru masa de seară.
„Azi avem voie să mâncăm cu mâna!” strigară veseli, la masă, cei doi fraţi vitregi, Ulli şi Wolfram. Sabina se sculă repede de la masă, roşie toată, şi dădu fuga în bucătărie, să aducă tărâmurile.
Seara, în timp ce citea o carte, în colţul cu divanuri, cu picioarele strânse sub ea - luase Wilhelm Tell de Schiller, de pe poliţa cu cărţi - şi în timp ce mama cânta la pian, ca în fiecare seară, Sabina ridică des ochii de pe carte gândindu-se cu fruntea încruntată, la problemele care-o frământau. Închise, încă de la ora nouă, cartea, peste a cărei primă pagină, cea cu lista personajelor şi cu poezia Zâmbeşte lacul, nu izbutise să treacă. Se sculă, spuse noapte bună şi o sărută pe frunte pe mamă-sa, lucru neobişnuit. Uimită, Barbara se opri din cântat şi privi în urma ei, cum ieşea din cameră fredonând o arie cunoscută din Trubadurul.
