Cosea ori croşeta un pulovăr pentru băieţi sau doar fuma o ţigară şi discuta cu Bertling despre ultimele noutăţi. El aducea totdeauna ultimele informaţii din sat. Şi nu erau doar istorii care se refereau la Ziethen sau la Otilia Beeskop: anume că amândoi fuseseră văzuţi dis-de-dimineaţă împreună. Doamna Wenkins povestise asta când se scălda în lac, încă la ora şapte. Nu! Aducea veşti din Germania, veşti nesatisfăcătoare, care erau culese din ziare, din reviste şi de la radio şi care nu dădeau o imagine a stărilor reale din patrie. Şi Bertling povestea despre zvonurile care pretindeau că, în curând, comandamentul general aliat va relua discuţiile cu guvernul japonez în privinţa repatrierilor.
Întreba apoi dacă Barbara nu vrea să mai intre o dată în apă. Nu, acum era cam târziu. Şi trebuia să pregătească îndată cina. Sau trebuia să-i spele pe cei doi băieţi. Sau voia să termine, astăzi încă, mânecile pulovărului. Dar Sabina? Atunci se vădea că Sabina îşi şi pusese costumul de baie, cel galben din două piese, pe care-l primise cu un an în urmă de ziua ei de naştere, şi nu mai trebuia decât să-şi caute casca de baie, pe care, ca totdeauna, n-o putea găsi în dezordinea din camera ei. Dar, în cele din urmă, o găsea totuşi în coşul din camera de baie, în care se aflau rufele murdare; locul căştii de baie nu prea era acolo şi Sabina trebuia să audă cum îi spunea mamă-sa toate astea, în prezenţa lui Bertling. Acesta îşi lua rămas bun de la Barbara, în timp ce Sabina, desculţă, călca cu precauţie pe pietrele de lavă, tăioase, şi apoi, când drumul devenea neted, o lua la goană spre barcă, aruncându-şi în afară, la fiecare pas, picioarele puţin cam lungi. Se urcau amândoi în barcă şi Bertling îi oferea locul din faţa lui; dar ea se aşeza în faţă.
„În felul ăsta întorci spatele muntelui Fuji, şi stau şi eu cu spatele la dumneata. Aşa n-avem niciunul o privelişte plăcută.”
„Mă orbeşte soarele dacă stau vizavi de dumneata şi îmi place să privesc spre golf, către casa noastră. În afară de asta şi dumneata găseşti că Fuji e urât.”
„Urât? N-am spus asta niciodată.”
„Ba da!”
Dar de pe locul ei, de la prova bărcii, Sabina putea nu numai să vadă golful, ci avea în faţa sa spatele lat şi pârlit de soare al lui Bertling, care era plin de pistrui pe omoplaţi. Când Bertling se apleca înainte, la vâslit, deasupra şoldurilor se formau nişte cute.
Bertling se apleca şi mai mult înainte – şi asta numai din vanitate – astfel încât penele vâslelor intrau în apă foarte aproape de marginea bărcii, apoi se lăsa brusc pe spate şi trăgea de vâsle în aşa fel, încât barca era propulsată cu o zvâcnitură sensibilă. Sabina putea să vadă limpede muşchii care se încordau sub pielea bronzată şi pistruiată, deasupra cotului şi la partea superioară a braţului. De data asta, cum Bertling se opinti din nou în vâsle, se produse o asemenea smucitură, încât Sabina se apucă bine de marginea bărcii, deoarece fusese cât pe-aci să cadă în faţă, peste Bertling, în timp ce şedea picior peste picior, cu mâinile petrecute peste genunchi, pe mica banchetă din vârful bărcii.
Bertling vâsli mai departe de asemenea manieră, încât de ambele părţi ale provei rotunjite, se ridică un val mic, pricăjit. Sabina mai privi o dată în urmă, spre golf, şi iată că trecuseră de vârful istmului şi se aflau în mijlocul lacului. Pe ceafa lui Bertling strălucea o cută subţire udă de sudoare, iar spatele era, şi el, umed. Dar tocmai asta – aşa i se părea ei – îl făcea atât de viril, încât simţi dorinţa să-i poată pipăi braţele şi spinarea. Pe braţe, până jos, la mâini, Bertling avea păr brun. Să simtă muşchii ăştia tari, pielea caldă şi bronzată. Sau spatele lat, cu pistrui, a cărui greutate o simţeai cu adevărat, când îl priveai. Să nu faci nimic altceva, decât doar să fii acolo şi să simţi toate astea, cu degetele, cu pielea, cu ochii închişi.
Gândurile acestea îi dădeau senzaţia unei furnicături ciudate, deloc neplăcute, care începea în ceafă şi luneca în jos, de-a lungul şirei spinării. I se făcu pielea ca de găină şi-şi strânse umerii, de parcă o luase cu frig.
Bertling mai trase o dată şi, când barca se îndreptă mai departe spre larg, puse vâslele pe margine, în faţa sa.
„M-am încălzit prea tare. Nu vrei să vâsleşti, Sabina?”
Nu, Sabina nu vrea să vâslească; dar face un pas peste bancheta vâslaşului şi se aşază în faţa lui, aşa ca s-o poată vedea şi el. Împrumută de la el ochelarii negri, de soare, care nu numai că ocrotesc ochii de lumina vie, pe care soarele de septembrie o mai revarsă asupra lacurilor Fuji, dar îi şi permit să tragă cu coada ochiului, prin lentilele întunecate, şi să-l observe, fără ca el să bage de seamă.
Se lasă duşi de apa lacului pe lângă insulă. Fuji nu e învăluit de niciun nor. Vântul nu adie şi e o zi caldă, de vară târzie, cu aerul limpede, astfel încât acolo, unde Fuji începe să se înalţe, se pot vedea munţii Hakone din depărtare. Apa le duce barca spre vest, unde lacul e închis, din trei părţi, de munţi şi de unde nu-l mai au pe Fuji în faţa ochilor. Acolo, unde soarele apune peste două ceasuri şi de unde, dacă mai priveşte în urmă, peste munţi, scaldă vârfurile în raze roşii, în timp ce pe lac s-a lăsat amurgul. O privelişte neasemuită, pe care Bertling o preferă muntelui Fuji la apusul soarelui.
Sabina se gândeşte, însă, la altceva. Vorbeşte foarte ferm, de parcă n-ar voi să lase să planeze niciun dubiu asupra spuselor ei şi, în plus, ca şi cum ar fi vorba de o conversaţie importantă:
„Bertling – îi spune pur şi simplu Bertling, în timp ce acesta şi Waldorf le numesc pe cele două femei din casa Haffner pe numele mic – Bertling, nu înţeleg cum poţi rezista aici sus. Nu e o ocupaţie potrivită pentru dumneata, să dai lecţii zilnic celor trei băieţi nerozi de acolo, din sat. N-ai sentimentul că-ţi iroseşti aici, fără folos, anii cei mai preţioşi?”
Bertling fu amuzat şi întrebă cu superioritate:
„De, Sabina, dar ce altceva să facem?”
Şi adăugă, mai serios: „Nu mai vreau să lucrez la Universitatea japoneză; de altfel nici nu ştiu dacă ar mai avea nevoie de mine acolo; ba sunt aproape sigur, că predarea limbii germane nu mai este dorită de nimeni.”
„Mda, dar, Bertling, vrei să aştepţi aşa până când ai să ajungi iar acasă? Doar ştii atâtea lucruri… Fă şi dumneata ca Waldorf, scrie o carte! Ah, dacă aş şti doar pe jumătate, doar pe sfert cât ştii dumneata! Ia spune-mi, trebuie să ştii toate astea pentru a-ţi lua doctoratul?”
„Încă mult mai multe, Sabina. Am şi uitat cele mai multe lucruri.”
„Nu-mi răspunzi la întrebări: de ce nu scrii o carte? Că doar ştii atâtea despre Schiller. Poţi spune, aproape pe dinafară, ce-a făcut în cutare zi. Uneori mă cam enervează, când ştii totul atât de precis. Şi Schiller poate că nici n-a visat vreodată că i se va cerceta, în amănunt, cursul zilelor, nu? Adineauri m-am gândit la poezia Zâmbeşte lacul, îmbie la scaldă… Ε doar de Schiller, nu-i aşa? Ei, slavă Domnului! Credeam că m-am făcut tare rău de râs. Cred că-mi poţi spune exact în ce zi a scris poezia asta.”
„Ziua poate că nu, dar, cu aproximaţie, luna sau, cu relativă certitudine, anul – asta se cam poate stabili. Când a început să scrie Tell? Ei, nu-ţi pot spune acum chiar ziua exactă, dar să zicem, pe la finele lui august 1803. Întrucât Schiller a scris Tell dintr-o dată, practic în şase săptămâni, cum relatează Goethe într-o interesantă comparaţie a felului său de a lucra şi al celui al lui Schiller, se poate presupune că Schiller a scris poezia citată de dumneata, cu care începe actul întâi din Tell, între ultimele zile de august şi jumătatea lui octombrie 1803.”
„Cât de precis ştii asta! Ε într-adevăr pasionant să vezi, cum stabileşti asemenea fapt. Şi dumneata stai aici, sus, şi-ţi iroseşti vremea…”
„Ei, Sabina, irosesc vremea? Mda, fireşte. Aş putea scrie o carte despre Schiller. Dar ştii dumneata câte cărţi s-au scris până acum despre Schiller? Şi apoi toate sunt, oarecum, de mâna a doua. Poate că dumneata nu înţelegi lucrurile aşa şi îţi spui că a scrie o carte, şi încă despre Schiller, e un lucru măreţ. Mda, se poate să şi fie, dar pentru asta îţi trebuie respiraţie lungă, multă sârguinţă, multă certitudine şi, mai presus de toate, un nume cunoscut. În plus, dacă aş vrea să scriu o carte, n-aş mai putea să vâslesc, să înot craul şi să vin să vă vizitez, pe dumneata şi pe mama dumitale, sau, cel puţin, aş putea s-o fac doar foarte rar. Waldorf e altă fire; el are respiraţie lungă. Scrie, acum, de şapte ani la istoria lui bizantină, din care dumneata poate că n-ai învăţat decât, odată, un an. Hai, Sabina, spune-mi când a fost cucerit Constantinopolul şi de cine?”
„Să-ţi fie ruşine, Bertling!”
„Asta ar trebui de fapt s-o ştii. Nici nu e chiar aşa mult de atunci, dacă te gândeşti mai bine. Deci: în 1453, de către turci. Fireşte, şi încă o dată înainte de asta, în timpul cruciadei a patra. Dar despre asta şi despre împăraţii latini nu e nevoie să ştii nimic.”
„Deviezi de la subiect.”
„Într-adevăr! Waldorf scrie acum de şapte ani la istoria lui şi, când o va publica, va fi cu siguranţă o operă fundamentală şi va fi menţionată în vreo revistă pe care o citesc câteva sute de oameni. De ani de zile nu mai citeşte decât scriitori bizantini, pe care, sunt sigur, nu i-a mai citit nimeni de secole şi a căror operă nu e tradusă în nicio limbă vie. Aşa, de pildă, există un împărat remarcabil, Constantin Porfirogenetul, ceea ce de fapt înseamnă «cel născut în purpură»; şi Waldorf îţi poate explica, cel mai bine, cum a ajuns la asemenea nume. El a scris doar câteva tomuri in-folio, despre administraţia militară şi civilă, despre instituţia protocolurilor la bizantini. Şi apoi, acum câteva zile Waldorf mă invită la el într-o după-amiază, ca şi cum ar fi vrut să-mi facă o plăcere şi, doar să-mi arate nişte vase etrusce. Şi ce crezi că am făcut toată după-amiaza şi seara? Am citit nişte ciurucuri nerăsfoite de nimeni.”
„Aţi citit ciurucuri…?”
„Ciurucuri pe care le-a scris un oarecare împărat Leon.”
„Isaurianul!”
„Ai prins şi tu ceva, nu-i aşa Sabina? Vezi, asta face parte din ştiinţă: totdeauna exactă, şi orice fanfaronadă, cât de mică, cu lucruri pe care nu le ştii prea bine, bate la ochi şi e dată în vileag. Nu, nu era Leon Isaurianul, ci un alt Leon, căruia i se spunea pe nedrept „cel înţelept” şi care era tatăl celui născut în purpură. Şi ciurucuri sunt versurile care, citite de la cap la coadă sau de la coadă la cap, dau acelaşi text. Când eram copii, scriam şi noi asemenea versuri…”
„Iar te abaţi de la subiect.”
„Nu, revin îndată la el: aşadar, un împărat sta liniştit pe tronul Bizanţului şi scria ciurucuri, în timp ce arabii şi bulgarii îl băteau în războaie. Până şi Salonicul a fost cucerit. Să scrii, în asemenea vremuri, ciurucuri, e totuşi un lucru pervers. Aici e ceva în neregulă. Ε ceva incompatibil cu funcţia de împărat. Şi iată-ne pe noi, în vremurile noastre, când dispar popoare şi state – cum scoatem de sub colbul uitării ciurucurile şi oracolele unui împărat, căruia i se spune, tocmai lui, „cel înţelept”, şi te pomeneşti că mai şi scriem o carte despre ele. Şi, atunci, mă gândesc la englezul din Plici şi Plum, care se plimbă cu luneta la ochi şi priveşte orizontul după motto-ul:
„Frumos e şi pe alt tărâm,
Căci aicea sunt oricum”
„Da, dar Schiller n-a scris ciurucuri.”
Înfierbântarea lui Bertling se potoli şi el spuse doar:
„Nu, după cum ştii, Sabina… apoi adăugă, cu avânt înnoit: Să admitem că am să descopăr, cum că Schiller a scris poezia Zâmbeşte lacul la 27 august 1803. Ce-am câştigat cu asta? Poate că odată, mai târziu, în vreo disertaţie, poate a dumitale, o să stea scris, într-o notă de subsol: cf. Schiller, Zâmbeşte lacul, scrisă la 27.8.1803, cum a dovedit în mod convingător H. Bertling, op cit. pag. 107. Dar toate astea n-au nicio valoare. Irosire a timpului, dat fiind că tot ai vorbit despre asta. Dar nu i-o spune lui Waldorf! Nu-i place să audă asemenea lucruri.”
