Privi disperată la mama ei, de parcă aştepta ajutor; dar ar fi trebuit să ştie că doamna Wangendorf, în general lipsită de răbdare faţă de fiica ei, avea să devină acum şi mai neîngăduitoare şi să spună:
„Atunci o să trebuiască să mergi în picioarele goale acasă”.
Vorbea cu un accent baltic cântător, care reliefa cuvintele în mod ciudat.
Apoi îşi făcură apariţia Barbara Haffner şi fiica ei vitregă Sabina. Doamna Wangendorf umbla cu picioarele goale în pantofi, cum se deprinsese lumea în timpul războiului, şi avea unghiile de la picioare date cu ojă roşie, astfel încât culoarea lor s-ar fi asortat foarte frumos cu împletitura albastră şi roşie a pantofilor ei. Fără să se mai sinchisească de Sibyla, doamna Wangendorf urcă cele două trepte, o salută pe Barbara şi-i ură Sabinei mult noroc de ziua ei de naştere.
Barbara o conduse pe doamna Wangendorf la cartea de aur pentru musafiri, care se afla pe o măsuţă în tindă, şi-i dădu un creion. Spre marele său regret, Sabina nu putuse face rost de cerneală, cu toate că traversase lacul cu barca, special pentru asta, şi se dusese până-n sat. Nu se mai găsea cerneală, iar Sabina respinsese, bineînţeles, propunerea făcută de amah, de a lua, totuşi, o pensulă şi tuş.
Pe pagina pe care oaspeţii urmau să-şi înscrie numele, Barbara scrisese: „Ziua de naştere a Sabinei, la 18 septembrie 1945.” Dar, când doamna Wangendorf vru să-şi înscrie numele, nu găsi niciun loc gol. Cartea de aur era deschisă la o pagină greşită şi ea nu putu să nu observe numele care era scris primul, mare şi cu caligrafia cunoscută; era numele unui fost ambasador german, respectat de toată lumea.
„A fost şi ambasadorul în casa dumitale?” întrebă doamna Wangendorf cam mirată, ca şi cum ambasadorul ar fi făcut, cu vizita asta, un lucru nepotrivit.
„Da”, răspunse Sabina, şi Barbara privi bănuitor spre fiica ei; să fi fost cartea de oaspeţi deschisă doar din întâmplare la pagina aceasta? Nu, fireşte că nu, şi Barbara îşi cunoştea bine fata. Sabina voia să se umfle în pene şi se bucura că citise numele acesta tocmai doamna Wangendorf, în a cărei casă ambasadorul fusese doar o singură dată – şi nu mai revenise după aceea.
După ce îşi înscrise şi Sibyla numele în cartea de oaspeţi, scrijilit şi cu litere inegale, dar cu o linie groasă ce mergea de la ultima literă îndărăt, doamna Wangendorf spuse:
„După câte văd, suntem primele…”
O spuse în aşa fel, încât sună ca un reproş; şi nici nu-i prea convenea, căci îi plăcea să sosească mai târziu.
„N-am mai putut-o ţine pe Sibyla, reluă ea, disculpându-se, simţea în nări aroma de prăjituri cu migdale.”
Sibyla privi într-o parte, spre podea, şi râse timid. Ştia că acum nu era momentul potrivit să contrazică şi să pună lucrurile la punct. Căci, în realitate, veniseră atât de repede numai pentru că îi văzuseră, apărând în urma lor, dintr-un drum lateral, pe domnul Ziethen la braţ cu doamna Beeskop şi pentru că mama sa nu voia să meargă împreună cu ei. Pe de altă parte, Sibyla nădăjduia, într-adevăr, că o să li se servească după aceea prăjitură cu migdale, cu cât mai multe migdale tăiate mărunt, aşa cum îi promisese Sabina.
Doamna Wangendorf îl scuză, în câteva cuvinte, pe soţul ei, care acceptase mai demult o altă invitaţie, cum transmisese încă de ieri prin Sabina. Nu pomeni nimic de faptul că avusese un schimb de cuvinte, când domnul Wangendorf, ataşatul de legaţie care avea aproape cincizeci de ani, declarase scurt şi cuprinzător că nu merge la sărbătorirea zilei de naştere a micuţei Sabina Haffner. Soţia o expediase pe Sibyla în grădină şi-i pusese, după aceea, soţului câteva întrebări principiale. În special blamase faptul că soţul ei încă nu învăţase că nu-i bine să fii indiferent faţă de toate îndatoririle sociale, fapt pentru care n-ajunsese să facă nimic în viaţă. Ba chiar, îi mai spusese că observă la el semnele unei senilităţi incipiente, remarcă pe care o mai făcuse adeseori. Ca totdeauna, el nu ripostase prea eficient la reproşurile ei. Era prea obositor şi, cum bine ştia, fără rost. Fără a-şi motiva mai pe larg hotărârea, perseverase în a nu merge la aniversare. Avea să joace scat.
„Scat!” strigase doamna Wangendorf, mai tare ca până atunci, şi vocea ei răsunase ca o fanfară. Dacă ar fi măcar un joc necunoscut în societate, ca de pildă bridge-ul. Se reţinuse foarte anevoie şi izbutise, cu mare efort, să întrebe doar, calm, la cine se joacă iar scat mâine după masă – şi cuvântul avu încă o dată o rezonanţă tăioasă.
„La domnul consul general Brandenburg, copila mea!” răspunsese el, provocând-o inutil şi retrăgându-se din nou îndărătul ziarului „Nippon Times”. „Iar doamna Brandenburg e al treilea partener la scat.”
La asta, doamna Wangendorf îşi muşcase buzele şi tăcuse. La urma urmei lucrul nu era chiar atât de rău şi, dacă jocul urma să aibă loc la soţii Brandenburg, era dispusă să bată în retragere. Dar, să joace doamna Brandenburg jocul ăsta ordinar de cărţi! Era o femeie imposibilă şi poate, că tot aveau dreptate cei care pretindeau că fumează în ascuns aceleaşi trabucuri ca şi soţul ei.
Când ajunse în camera Barbarei, dispoziţia doamnei Wangendorf nu era dintre cele mai bune; o enervase şi faptul că trebuise să-şi lase pantofii afară; apoi şi pagina din cartea de oaspeţi, cu numele ambasadorului. „Nişte parveniţi!” îşi zise ea şi încheie, astfel, sentinţa privitoare la Barbara, sentinţă pe care o rostea cu privire la mulţi, ba chiar aproape la toţi. Dar, oare, ea era scutită de acest cusur? În afară de asta, Sibyla îşi rupsese capsa de la pantof şi, la întoarcerea acasă, avea să insiste asupra acestui fapt pe un ton plângăreţ, fornăit. Şi, colac peste pupăză, doamna Wangendorf se mai şi izbise cu capul de grindă, când intrase în cameră.
„Oribile sunt casele astea japoneze mici, exclamase ea, dar, dragă doamnă Haffner, nu face nimic! Trece numaidecât şi o să mă aleg, cel mult, cu un cucui.” Totuşi nu se putea trece cu vederea un uşor ton de reproş, iar în aer plutea o continuare a frazei, ca: „Nu sunt deprinsă defel cu casele astea japoneze mici; căci noi ne putem permite, vezi bine, o casă construită europeneşte.”
Doamna Wangendorf se lovise la cap pentru că era foarte înaltă. Doamna Wangendorf era cea pe care Waldorf o comparase – în privinţa înălţimii şi a siluetei – cu „cinstita stăpână”. Era înaltă şi blondă, avea membre grosolane şi – mai cu seamă – un nas proeminent care depăşea cu mult linia profilului.
Pe lângă musafira ei, Barbara părea şi mai micuţă decât era. În afară de asta, doamna Wangendorf avea o circumferinţă surprinzătoare a pieptului, încât până şi ataşatul Ziethen, care se considera o autoritate în acest domeniu, spusese că nici el nu mai întâlnise aşa ceva. Şi o comparase cu o navă de luptă construită „top-heavy”.
Doamna Wangendorf se opri locului lângă uşa glisantă, făcută dintr-un cadru de lemn pe care era întinsă hârtie albă, şi păru vizibil surprinsă:
„Camera asta – e drept că e cam mică – ţi-ai aranjat-o foarte drăguţ, de când am văzut-o ultima oară.”
Camera era pătrată. Două laturi constau din uşi glisante, de hârtie, ce dădeau spre veranda îngustă, închisă cu ferestre cu geamuri. Pe unul din pereţi era tokonoma, nişa în care japonezii obişnuiau să atârne un tablou-rulou şi să pună un vas cu flori. Această nişă era ocupată de un raft plin cu cărţi şi de o serie de albume cu discuri. În faţa lor se afla un patefon.
De altfel camera nici nu era chiar atât de mică. Era mică doar prin comparaţie cu camerele din casa europenească în care locuia doamna Wangendorf şi pe care o închiriase de la contele Inoue. Camera avea o suprafaţă de paisprezece rogojini japoneze. Fuseseră reunite două camere într-una, lucru pe care Barbara îl făcuse foarte uşor scoţând uşile glisante de hârtie. Astfel obţinuse spaţiu suficient pentru cele două divanuri, aşezate cap la cap în colţul de vizavi de nişă. Erau îmbrăcate în pânză cenuşie de in, şi tot la fel şi pernele de pe ele. Nimeni nu-şi putea da seama acum, că aceste două divanuri erau, pur şi simplu, două saltele aşezate pe lăzi.
În colţul cel mai apropiat de verandă se afla pianul cu coadă scurtă, pe care i-l pusese la dispoziţie doamna von Wangendorf, după ce insistase pe lângă ea doamna consul general Brandenburg, aceeaşi care juca scat. Doamna Wangendorf se şi îndreptă numaidecât spre el, săltă capacul, observă că lipsea învelitoarea de pâslă verde, brodată cu lujere şi flori, pe care i-o dăduse odată cu pianul, pentru a proteja clapele, şi făcu repede câteva acorduri, de parcă ar fi vrut să verifice îngrijirea şi sunetul pianului împrumutat.
Masa scundă din faţa divanurilor era japoneză, din lemn de vişin, roşu-închis. În faţa mesei, aşezat pieziş cu faţa spre verandă şi pian, se afla un fotoliu. Era uzat, iar pluşul verde-închis era tocit, în special pe braţe. Era adânc şi cine se aşeza în el, se cufunda cu totul. Se putea lăsa complet pe spate şi îşi putea rezema capul de spătarul care, de altfel, era cam lustruit în locul acela. Barbara nu putuse obţine benzină ca să-l cureţe.
Tavanul de lemn al camerei era înnegrit de fum; era tavanul unei case ţărăneşti japoneze, în care foştii locatari ardeau, iarna, un foc neacoperit, în kotatsu, gaura pentru foc, din podea. Când Barbara văzuse pentru prima oară casa, îşi împreunase mâinile şi se gândise că nu se va putea muta niciodată în asemenea casă murdară şi afumată. Apoi, doctorul Bertling lipise pe pereţi un tapet alb, astfel încât nu mai erau vizibile decât grinzile înnegrite de fum. Iar acum, panourile albe, încadrate de lemnul afumat, arătau drăguţ şi chiar şi tavanul, înnegrit de fum, se potrivea cu ele.
Seara, când ardeau în faţa nişei cele două lămpi cu picior, una lângă fotoliu şi cealaltă lângă divan, era chiar foarte plăcut, astfel încât Waldorf, aşezat în fotoliul care-i fusese destinat ca loc permanent, uita adesea cât e ceasul; rămânea acolo până la ora unsprezece şi, uneori, chiar mult mai mult, poate „până când răsărea luna”; şi o ruga pe Barbara să-i cânte ceva la pian, când era dispusă s-o facă. De cele mai multe ori era vreuna din invenţiile lui Bach sau vreo Fugă din Pianul bine temperat. Sau o ruga să cânte un coral dintr-o frumoasă compoziţie veche – cu toate că nu se ducea niciodată la serviciul divin oficiat de părintele Kreuz, când îşi făcea apariţia aici, sus, la intervale de timp mari. Sabina şedea atunci pe divan, cu picioarele adunate sub ea, şi citea o carte. Dar odată, când a ridicat ochii de pe carte, în timp ce mama ei cânta o Sonată de Mozart, a văzut ochii lui Waldorf umeziţi; după care el şi-a luat ochelarii de pe nas, a scos din tocul lor un petic galben de piele de căprioară şi şi-a şters ochelarii minuţios, de parcă l-ar fi durut ochii.
Waldorf avea un anumit drept asupra camerei, întrucât pusese la dispoziţie nu numai fotoliul, divanurile şi masa japoneză, ci şi covorul care acoperea podeaua întregii camere şi care era îndoit sub divan şi în faţa nişei unde nu se vedea. Doamna Wangendorf, care se cam pricepea la covoare şi care-şi procurase ieftin din Shanghai, prin curier, câteva covoraşe de la emigranţii germani, întrebă numaidecât de unde era covorul acesta pe care nu-l văzuse încă.
„L-am luat cu împrumut”, spuse Barbara pe un ton ce nu admitea replică, astfel încât nici chiar doamna Wangendorf nu cuteză să mai întrebe altceva. Dar ghici bine că era de la Waldorf şi găsi că era neconvenabil ca el să mobileze casa asta pentru o femeie care locuia, cel puţin temporar, singură. Aproape că ţi-ar fi putut trece prin minte tot felul de gânduri.
Totuşi trebuia să admită că, covorul era o operă de artă şi, probabil, foarte scump: un covor mare din Asia centrală, cu fond roşu-deschis, pe care erau repartizate, pe întreaga suprafaţă, nişte modele hexagonale mici, sinelii-deschis şi galbene-deschis; un beschir, pe care Waldorf îl cumpărase cu zece ani în urmă la Peking, dar nu de la emigranţi, ci de la un prieten, chinezul Dsian, negustorul de covoare de pe strada din faţa porţii Hien-Men.
„Singurul dezavantaj al casei ăşteia, începu Barbara, este că la iarnă, când va sufla vântul dinspre lac va fi foarte frig. Va trebui să-i căptuşesc bine toate crăpăturile. Dar domnul Bertling a promis să mă ajute. Mai are burleţi de pâslă din cei cu care şi-a capitonat, pentru iarnă, propria sa casă”.
„În legătură cu asta, spuse doamna Wangendorf apăsat, mi-am adus aminte de doamna Beeskop. Am văzut-o adineauri venind în direcţia asta cu domnul ataşat Ziethen. Vin şi ei azi, la aniversarea Sabinei?”
Ştia ea bine, de ce îşi adusese aminte de doamna Beeskop tocmai „în legătură cu asta”, căci oare nu doamna Beeskop fusese cea care, atunci când Tōkiō încă nu arsese de tot, mobilase acolo mai multe case ale burlacilor şi văduvilor de paie, lucrând atât de intens până noaptea târziu, încât faptul acesta oferise prilej pentru anumite zvonuri, dezminţite vehement – puţin prea vehement – de către burlaci şi văduvii de paie, din care cauză doamna Beeskop suferise, săptămâni de-a rândul, de migrenă?
„Da, întări Sabina, Beeskop şi Ziethen vin şi ei.” Nu înţelesese aluzia.
„De fapt, ar fi trebuit să fie de mult aici, nu-i aşa Sibyla?” întrebă doamna Wangendorf.
Sabina despacheta micul cadou pe care i-l adusese Sibyla Wangendorf. Era o batistă cu dantelă, o batistă mică din pânză fină chinezească, cu unul din colţuri făcut din cea mai fină dantelă croşetată de mână, aşa cum învăţaseră orfanii chinezi să croşeteze într-o mânăstire de lângă Shanghai, sub îndrumarea unor călugăriţe îndemânatice şi pioase; batiste, din care doamna Wangendorf importase câteva duzini, pe calea descrisă mai sus, fără să fi plătit vamă.
Când scoase batista din foiţă şi o prinse cu degetul mare şi cel arătător, ţinând celelalte degete întinse şi răsfirate, Sabina fu încântată de reţeaua fină, făcută din firele cele mai subţiri, împletite în bucle şi noduri abia vizibile cu ochiul liber şi pe care abia dacă îndrăzneai să le apuci cu mâna.
În clipa aceea intră doamna Beeskop.
