Waldorf se opri o clipă. Voia oare Bertling să facă aluzie la amah1 care, din câte se povestea, nu avea grijă numai de gospodăria lui Waldorf?
„Ei, nu vreau să călăresc la infinit pe comparaţia mea cu persimona aceea îndrăcită. Ε cam şchioapă şi nu e, de fapt, decât o improvizaţie. Oricât m-aş căzni, tot nu pot exprima, cu ajutorul acestui kaki ceea ce o caracterizează pe Barbara în primul rând; „rasă” ar fi poate cuvântul. Potrivit, dacă am putea să înăbuşim izul politic pe care l-a căpătat acest cuvânt, în ultima vreme.”
Se opri în loc şi arătă, cu bastonul său subţire, spre mica insulă de pe lac, unde se-aflau o duzină de pomi kaki, cu fructe roşii. Apoi spuse deodată, vorbind parcă cu sine însuşi şi clătinând uimit din cap:
„O adevărată desfătare pentru cunoscător…”
„Cum vorbeşti, Waldorf! Parcă l-aş auzi pe domnul ataşat von Ziethen vorbind prin gura dumitale.”
„Mă gândeam la kaki, Bertling, şi dumneata atribui cuvintelor mele, fireşte, un sens greşit şi frivol. Nu este cazul să glumeşti cu lucrul la care te referi dumneata. Eşti, ce-i drept, cu vreo doisprezece ani mai tânăr decât mine… Câţi ani ai, în fond: treizeci şi şapte, treizeci şi cinci? Treizeci şi cinci, deci aproape cincisprezece ani diferenţă. Eşti prea uşuratic. Ε adevărat că ne condimentezi unele mâncăruri cu ironia asta, dar uşurinţa asta are rădăcini adânci. Nu e doar uşurinţa obişnuită; uneori, mi-e puţin teamă că-ţi poate pricinui neplăceri şi crize mai frecvente de melancolie; este lipsă de seriozitate.”
„Sărăcia vine de la poverty, zicea unchiul Bräsig.”
„Ştii dumneata ce vreau să spun”, spuse negustorul de obiecte de artă, doctorul Waldorf; dar fu nevoit să râdă.
Norii, care înconjurau muntele Fuji, se desfăceau uneori, astfel încât linia precisă şi regulată a profilului său devenea vizibilă. Dar niciodată nu scăpa de nori, în întregime, iar vârful rămânea aproape totdeauna ascuns. Bertling pretindea că se săturase de mult să mai privească muntele Fuji şi-l numea un muşuroi de cârtiţă la dimensiuni colosale, un produs lipsit de fantezie al naturii. Waldorf îl combătea calificându-l pe prietenul său snob.
În timp ce mergeau mai departe pe îngusta potecă de pe malul lacului Fuji, el îl contrazise – oarecum în maniera unui unchi, gândi Bertling – aduse exemple din profesiunea sa, din negoţul cu obiecte de artă, şi se compara cu anumite ceramici şi bronzuri simple, neornamentate, şi cu armonia formelor lor; ba chiar afirmă că asta s-ar putea compara foarte bine cu muzica.
„Există vechi vase etrusce, mai precis, falisce. Într-o vreme, colecţionarea acestor vase era la modă; ştii cât de mult urăsc colecţionarea din motive de modă. Iar preţurile acestor obiecte erau de necrezut. Am câteva fotografii frumoase ale unor asemenea vase. Când o să mai treci odată pe la mine – hai să stabilim numaidecât o zi: să zicem poimâine, la ceai - am să ţi le arăt…”
Drumul se îngustă şi, trebui să urce peste rădăcini şi pe scări de piatră, nemaiputând merge alături. Atunci mergea înainte Waldorf, cel mai în vârstă dintre cei doi prieteni, cu ochelari şi cioc cărunt; iar Bertling, pe umeri cu jacheta gri-deschis, din Palmbeach, îl urma. Cu toate că era cald, Waldorf îşi îmbrăcase corect haina albă de pânză de in, ba chiar îşi încheiase şi nasturele de la mijloc. Într-o mână avea un baston subţire, cu mâner de argint, în cealaltă un pacheţel mic, alb, legat cu un şnur alb şi roşu.
Când mergea înainte, încetinea pasul şi, chiar, se oprea în loc uneori, pentru a privi pe lac sau a face vreo remarcă asupra uneia sau alteia din bărcile cu pânze care, acum, la o lună după terminarea războiului, aveau voie să-şi facă din nou apariţia pe lac. Apoi, sprijinit în baston, se opri, îşi scoase batista de linon2 alb din buzunarul din faţă al hainei, îşi şterse sudoarea de pe frunte şi-şi luă ochelarii cu rame de aur de pe nas.
După aceea merseră mai departe pe un istm ce înainta departe, în lac; şi, când cotiră pe după vârful lui, văzură foarte aproape, casa Barbarei Haffner: o casă ţărănească japoneză, în faţa ei o pajişte şi un ogor semănat rar cu cartofi. Chiar în faţa casei erau două şiruri de floarea-soarelui. Florile atârnau, grele, în jos, iar câteva fuseseră chiar frânte, pesemne de ultimul taifun. Acoperişul de paie al casei cobora atât de jos, încât faţada lată, cu ferestre glisante, nu se putea vedea de aici, peninsula fiind situată mai sus decât casa.
Imediat în spatele casei începea pădurea, o pădure de pini de nestrăbătut, cu tufe dese de mărăcini, prin care doar micul fox sârmos al Barbarei, Bauschan, îşi croia drum, când făcea plimbări şi expediţii neîngăduite, alergând după animalele şi zgomotele stranii din bezna pădurii.
Colina cu pădurea urca pieptiş, iar casa era aşezată acolo – după cuvintele lui Waldorf – «ca orchestra şi scena într-un teatru grec». Spunea «skene» şi accentua cuvântul pe ultima silabă.
Se aflau acum la vârful istmului şi se uitau la golf, la skene şi la semicercul munţilor împăduriţi, munţi ce se înălţau îmbrăcaţi în verdele intens al verii târzii. Acoperişul de paie al casei era închis la culoare, acoperit de muşchi, iar frontonul casei era văruit în alb. În faţă se ridica şirul de floarea-soarelui galbenă lângă un ogor cu cartofi. Iar prin faţa ogorului de cartofi şi a pajiştei se întindea, pe malul lacului, drumul de pământ, îngust şi cafeniu. Cerul era limpede, cu excepţia norilor din jurul lui Fuji, pe care Bertling îl numise, puţin cam prea spiritual, un muşuroi de cârtiţă la proporţii colosale şi o creaţie lipsită de fantezie a naturii, comparaţie cu care mersese prea departe şi în privinţa căreia fusese dăscălit cum se cuvine de către Waldorf.
Era cald şi Waldorf îşi şterse din nou fruntea cu batista albă proaspăt spălată şi se sprijini în baston. Apoi privi, zâmbind mulţumit, spre lacul albastru şi spre golful cu casa scăldată de soarele cald al după-amiezii. Bertling vru să spună: „Arăţi acum de parcă ai toarce mai departe, în minte, comparaţia cu teatrul grec şi cu skene.” Iar Waldorf, care se gândise într-adevăr la teatrul grecesc şi care tocmai se întrebase dacă trebuia oare regretat sau salutat faptul că eriniile dispăruseră de pe scena modernă şi că puterea lor pălise, pare-se, în viaţă, arătă cu bastonul fumul ce se ridica din coşul de tablă care, de altfel, nu prea se potrivea cu imaginea de ansamblu, şi spuse:
„Cunoşti, doar, preferinţa mea pentru Burckhardt; în ale sale Consideraţii de istorie universală, care sunt Biblia mea, chiar dacă nu-i putem mărturisi asta părintelui Kreuz, se găseşte o reflecţie frumoasă, pe care Burckhardt a aplicat-o, la vremea lui, unor evenimente îndepărtate din istorie. Spune, că fumul ce iese dintr-o colibă îndepărtată, care scânteiază în soarele amurgului, trezeşte în noi simţământul că oamenii de acolo trebuie să trăiască în pace şi intimitate, ca într-o idilă. Dar, când ajungi mai aproape, vezi că nu e câtuşi de puţin aşa.”
Bertling îşi îmbrăcă jacheta şi-l privi pe Waldorf mirat:
„Asociaţiile şi imaginile dumitale sunt astăzi, de multe ori, enigmatice. Mai întâi povestea cu fructul kaki, apoi aceea cu teatrul grecesc, astfel încât credeam că ai să compari viaţa din casa Barbarei cu o tragedie de Euripide…”
„Pentru Dumnezeu, Bertling! Mai curând ceva vesel; cunoşti Lisistrata de Aristofan, povestea femeilor care credeau că pot ieşi la socoteală şi fără dragostea bărbaţilor?”
„…Şi acum această cugetare sibilinică, despre coliba al cărei fum nu se ţine de promisiunea făcută. Nu, Waldorf, fumul înseamnă că apa pentru cafea fierbe şi că suntem aşteptaţi. Şi sper că nici doamna Wangendorf, nici vreuna din sumbrele ei observaţii nu ne vor tulbura festivitatea. Presupunând, bineînţeles, că e bună cafeaua”, adăugă el.
Sabina, care împlinea azi optsprezece ani, stătea lângă şirul de ferestre glisante ce dădeau spre prispa îngustă a casei ţărăneşti. Îşi mai controlă o dată unghiile şi găsi, privindu-le mai bine, că cele de la mâna stângă nu erau tocmai ireproşabile; dar şi le făcuse abia acum o jumătate de oră cu ojă de un roşu-aprins şi încă nu avea prea multă experienţă în folosirea acestor mijloace cosmetice – mama ar fi trebuit să mi-o îngăduie ceva mai demult, până şi Anita Krämer, care pe-atunci nu era decât o gâsculiţă de la ţară, umbla încă de-acum un an cu unghiile roşii şi-şi dădea cu ruj pe care-l împrumuta de la amah a ei –; Sabina, care încă nu se pricepea prea bine la oja de unghii, îşi zicea că, dacă mai dă încă o dată cu periuţa pe unghiile vopsite anevoie cu roşu, te pomeneşti că se ia oja de pe ele şi, atunci, vor arăta îngrozitor. Şi s-ar jena teribil. Astfel, mai trecu o dată cu condeiul alb pe sub marginea unghiilor de la mâna stângă, care se făcură, din cauza asta, negre-cenuşii.
„Oh, bother3…” spuse ea, căci îi plăcea să-şi împăneze vorbirea cu cuvinte englezeşti; ba chiar pretindea că vorbea mai bine englezeşte decât nemţeşte şi că, uneori, expresiile germane nu-i veneau numaidecât în minte. Mai povestea şi că visa pe englezeşte şi atribuia o mare importanţă acestui fapt. „Întotdeauna a fost ea afectată”, îi spusese Hilde Pohl prietenei Sabinei, Anita Krämer, care-i şi transmisese numaidecât Sabinei vorbele ei. „De unde să aibă ea, mă rog, cunoştinţele astea? În orice caz, la dictatul în engleză nu era bună. Şi chiar a scris odată «sure» cu «sh». Şi, numai din cititul romanelor poliţiste englezeşti, nu se învaţă limba.” Până aici am reprodus cuvintele Hildei Pohl, care nu terminase însă discuţia referitoare la Sabina, despre care vorbea totdeauna îndelung şi pe un ton puţin cam de sus, îngrijorat.
Sabina se mai privi o dată în oglinda pe care o scosese din poşetă şi-şi desenă, cu roşu, buzele moi ale gurii ceva cam mari. Admiră, în oglindă, arcuirea înaltă a sprâncenelor, subţiate cu ajutorul unei lame de ras, deasupra ochilor depărtaţi, despre care Hilda Pohl spusese cândva că au o privire ca de sfinx, fără a se şti precis ce înţelegea prin asta. Poate că se referea la privirea uneori cam dură a Sabinei.
Barbara, într-o rochie albă de olandă, şedea în fotoliul adânc şi avea în mână o scrisoare, pe care o şi citise. Privea pe deasupra scrisorii şi pe deasupra Sabinei, pe fereastră, spre lac.
Barbara reluă scrisoarea şi mai citi o dată, şovăind, ultima pagină, de parcă nu se dumirise încă asupra pasajului respectiv. Apoi o împături şi scoase din plic o fotografie pe care o puse, din mers, pe masa cu cadouri, fără ca Sabina să observe. Era fotografia soţului ei şi a tatălui Sabinei, pe care acesta o trimisese din India. Apoi se aşeză din nou.
De la fereastra ei – un loc strategic bine ales –, Sabina văzu, printre floarea-soarelui, că soseau vizitatori. Îşi prinse, cu amândouă mâinile, părul care atârna pe ceafă, desfăcut şi lung, uşor ondulat, îl săltă puţin şi-l lăsă să cadă din nou, astfel încât se aşternu uşor pe grumaz şi pe umeri.
Mama o întrebă:
„Cine vine, Sabina?”
Sabina nu se întoarse cu faţa spre mama ei, ci răspunse degajat:
„Vine cineva? N-am văzut pe nimeni”.
Ah, Sabina n-ar fi trebuit să-şi aranjeze părul şi să mintă, din pricina unui asemenea fleac. Era doar doamna Wangendorf, care sosea cu fiica ei, doar doamna Wangendorf şi Sibyla. Auziră glasul ei la intrare:
„Trebuie să ne scoatem pantofii în casa dumitale?”
Fireşte că trebuiau să-şi scoată pantofii în casa asta, ca în orice altă casă japoneză; că doar nu puteai călca cu pantofii pe rogojinile de paie! Şi, în afară de asta, doamna Wangendorf ştia, doar, bine acest lucru întrucât nu venea pentru prima oară aici, iar Sibyla venea chiar de două ori pe săptămână la ora de pian.
Dar doamna Wangendorf tocmai îşi pusese o pereche de pantofi noi, o pereche de pantofi de vară, pe care i-i adusese curierul de la Shanghai, în toamna trecută; o împletitură din cureluşe roşii şi albastre, prinse pe o talpă de piele, şi cu tocuri de asemenea roşii şi albastre. Şi pantofii ăştia îi încălţase ca să fie văzuţi! Dacă musafirii ar fi fost de faţă, poate ar fi menţionat că i-i adusese curierul diplomatic şi ar fi făcut, oftând, remarca: „Privind lucrurile doar pe dinafară, apartenenţa la corpul diplomatic aduce cu sine unele avantaje…” cu care prilej ar fi accentuat „doar pe dinafară”, astfel încât toată lumea să observe că nu vrea să spună câte dezavantaje aduce situaţia asta, văzută „pe dinăuntru”.
Dar această remarcă subtilă, pe care voise s-o lege de istoricul pantofilor de vară, avea să se piardă acum, iar eleganţii pantofi cu împletitură din cureluşe roşii şi albastre rămaseră ascunşi privirilor, pe podeaua de lut bătătorit din tindă.
Sibyla Wangendorf, neîndemânatică, cum era la cei doisprezece ani ai săi, se căznea încă să-şi scoată pantofii; mama ei se ridicase de mult când Sibyla îşi trase nasul, smârcâind, şi exclamă cu o voce plângăreaţă, care o imita caricatural pe aceea a maică-si:
„Na, că acu’ mi-am rupt capsa!”
