"O iarnă pe muntele Fuji" de Erwin Wickert👀 👀

„Sabina, te poftesc…”

„Şi, în plus, ai vorbit cu Bertling despre lucruri care mă privesc numai pe mine.”

„În primul rând nu-mi «vâr nasul» peste tot, în al doilea rând nu există lucruri care să te privească numai pe tine, copila mea, şi, în afară de asta, n-am vorbit cu Bertling despre asemenea lucruri.”

„Sigur, mama?”

„Da.”

„Pe cuvânt de onoare?”

„Dar, Sabina! Fireşte: pe cuvânt de onoare.”

Adevărul, tot adevărul şi nimic altceva decât adevărul?

„Iartă-mă, mama, am fost - sort of upset!”

Şi lacrimile, care, la Sabina, erau uşor de pornit, îi curseră pe obraji în jos. Trebui să-şi sufle nasul, apoi se duse la Barbara, o cuprinse de după gât cu braţele şi izbucni în plâns în timp ce Barbara o bătea uşor pe spate spre a o linişti.

Waldorf şi Bertling porniră la plimbare. O luară pe drumul ce duce spre vest, pe malul lacului, şi Waldorf vorbi despre avantajele regiunii de la lacul Fuji faţă de alte staţiuni de odihnă din Japonia.

„De fapt, spuse el, au şi la Hakone un lac şi, în plus, izvoare fierbinţi. Bine – izvoarele fierbinţi sunt singurul lucru care ne lipseşte aici; şi ăsta e un dezavantaj real pentru noi. Dar nici la Karuizava nu sunt. Şi, pe urmă, la Hakone ori plouă toată vara, ori întreaga localitate e învăluită în nori şi totul prinde să mucegăiască. Pe asemenea vreme ai într-adevăr nevoie de izvoare fierbinţi, altfel te alegi numaidecât cu un reumatism. Despre Karuizava nici să nu mai vorbim. Acolo sunt, înainte de toate, prea mulţi europeni; nemţi, italieni, ruşi şi neutri, în măsura în care mai există azi neutri; acolo ai society şi bridge: un adevărat iarmaroc, nu alta. Mă rog, au şi acolo un vulcan ca Fuji al nostru, şi încă unul care fumegă şi, uneori, erupe. Dar unde ai acolo un lac? Să zicem că vrei să înoţi craul sau să dai lecţii de înot, Bertling, unde vrei s-o faci? Iar ploaia? Vara plouă la fel de mult ca la Hakone. Acum, regiunea noastră: singurul dezavantaj l-am menţionat adineauri, n-avem izvoare fierbinţi. Dar câte alte lucruri nu figurează la rubrica «credit»! Putem să ne alegem peisajul. Când privesc afară de la mine din casă, am în faţa mea lacul şi deasupra lui, muntele Fuji, pe care, cum pretinzi, nu mai ai ochi să-l vezi, atât ţi se pare de anost. Când vremea e calmă, îl am înaintea mea chiar in reverse. Şi când o pornesc la stânga, spre sat, pe lângă casa Barbarei, îl văd tot timpul dintr-o parte. Dacă nu-mi convine Fuji, atunci o iau pe drumul ăsta, spre soare-apune, şi mă simt transpus într-un peisaj german. Nu seamănă locurile de-aici cu cele de la lacul Mummel? Munţii se înalţă pieptiş, acoperiţi de pădure deasă de brazi, iar pe versantul nostru sunt copaci foioşi, care vor arbora, peste câteva săptămâni, nişte culori minunate. Iar lacul nostru are şi o legătură cu interiorul pământului sau se spune că ar avea, acolo unde nu îngheaţă iarna. Dar, dacă nu-mi convine nici peisajul ăsta, dacă prefer ceva mai aspru, trec lacul şi o pornesc prin pădurile muntelui Fuji, pe drumuri de ţară, pe lângă blocuri mari de lavă, până ajung la povârnişul lui Fuji cu pustiul lui de lavă, astfel încât nu-ţi mai lipseşte decât faimoasa inscripţie Lasciate ogni speranza, voi ch’intrate, care să vestească intrarea în infern.

Şi-apoi, toate plimbările celelalte! Colo sus, pe munte, pe care îl urci într-un ceas şi jumătate – ar trebui să faci asta o dată; ai fost sus? – ei, de-acolo poţi vedea piscurile de zăpadă ale Alpilor japonezi. Ca să nu mai vorbim despre peştera de gheaţă şi despre lacul Ahorn sau chiar despre o ascensiune pe Fuji, într-o noapte de toamnă ca aceea de ieri, când stelele strălucesc atât de limpede, cum nu vezi nicăieri la noi, în Germania!

Bertling, mă laşi numai pe mine să vorbesc într-una, şi nu contribui deloc la conversaţie. Eşti cu gândurile aiurea. Ai făcut cumva, în jurnalul dumitale, bilanţul discuţiei pe care ai avut-o acum câteva zile cu Sabina? Şi nu poţi să te împaci cu despărţirea şi renunţarea?”

Bertling râse în chip de răspuns.

„Ei, unde-ţi erau gândurile în timpul monologului meu?”

„Mă descoşi ca doamna Beeskop.”

„Bine, Bertling, atunci altădată! Dar mă prind că erai cu gândurile în casa Barbarei. De altfel, încă nu m-ai întrebat, de ce-am pornit-o azi cu dumneata spre dreapta, când de obicei o apucam totdeauna spre casa Barbarei. Să nu crezi că am făcut-o din delicateţe, dragul meu, pentru a evita, cu mult tact, o întâlnire cu îndrăgostita nefericită. Mai curând aveam, pe jumătate, intenţia să trecem pe la colonelul von Arnim.”

„Aha, de aceea ţi-ai înfipt acul cu perlă în cravată! Credeam că nu-l cunoşti.”

„Aşa e! Dar doamna Brandenburg m-a întrebat dacă nu vreau să-i fac cândva o vizită. Şi întrebarea ei e pentru mine un ordin. La urma urmei, aproape că ne e vecin; oricum, dacă o pornim de-a lungul lacului, spre dreapta, este prima casă a unui german pe drumul ce duce în satul de pe partea cealaltă.”

Doamna Brandenburg îl întrebase, într-adevăr, mirată şi aproape supărată, dacă încă nu fusese pe la Arnim şi dacă aştepta cumva ca Arnim să-i facă, primul, o vizită. Waldorf ar face bine să se sinchisească puţin şi de vecinii săi. Waldorf răspunse:

„Zău, stimată doamnă, eu nu sunt decât un biet neguţător de curiozităţi, – dar fusese nedrept cu el însuşi, căci trecea drept unul dintre cei mai înstăriţi germani de pe ţărmul lacului şi era, totodată, mai mult decât un negustor de curiozităţi – iar el, el e colonel, von Arnim, şi de bună seamă chiar rudă cu Bettina sau, ceea ce-ar fi, desigur şi mai rău, cu Harry, cel care i-a pricinuit atâtea necazuri lui Bismarck. Şi e din statul major şi de la ambasadă, ajutor al ataşatului militar, şi se cam pricepe la bombe atomice şi la fizică nucleară şi la politică mondială. Nu, mai bine nu mă bag unde nu e de nasul meu!”

„Waldorf, eşti un – ei, ştii dumneata ce vreau să spun! Eşti în raporturi intime cu împăratul Leon şi cu alte nume de nerostit, din istoria universală, şi formulezi cele mai aspre aprecieri cu privire la ele. Iar când vrei să faci o vizită unui colonel, care nici măcar nu e general… Am să-ţi istorisesc odată ceva!”

Şi Waldorf îi relată acum lui Bertling ce aflase despre Arnim.

Prima oară, doamna Brandenburg îl văzuse la Berlin, la o recepţie dată în cinstea unui prinţ regent cu prilejul vizitei sale de stat în capitala Reichului. Când l-a întrebat pe vecinul ei, un general din comandamentul suprem al armatei, cine e, acela i-a răspuns:

„Ăla? Aa, locotenent-colonelul von Arnim – apoi şovăi şi adăugă: Un ofiţer politic.”

Suna ca un fel de limitare, aşa că doamna Brandenburg îl rugă să-i dea explicaţii, după care vecinul ei completă:

„Nu e ofiţer nazist, cum poate vă închipuiţi stimată doamnă. Mai curând, contrariul. Dar, în aprecierile sale, chiar şi cu privire la probleme, după părerea noastră, cu totul specifice şi tehnice, amestecă totdeauna puncte de vedere politice, uneori cam prea aduse din condei. Iertaţi-mă, stimată doamnă, că am divulgat secrete, şi cel mai bine ar fi ca aceasta să rămână între noi.”

Arnim a fost apoi în Franţa şi în Rusia. În Rusia a fost grav rănit, în a doua vară. O schijă de grenadă l-a lovit la frunte şi i-a vătămat nervul optic al ochiului drept.

„Iar în ce priveşte restul, îşi continuă Waldorf relatarea, doamna Brandenburg mi-a impus de fapt tăcere, dar am să obţin ulterior iertare pentru păcatul de a ţi-l fi destăinuit, mai departe, dumitale. De altfel, doar a schiţat, în linii generale, povestea şi mi-a spus că nici ea nu cunoaşte evenimentele prea precis. Oricum, se pare că domnul colonel von Arnim a avut divergenţe de păreri cu câţiva superiori; tocmai de aceea e numai colonel, în timp ce camarazii săi au avansat cu toţii. Arnim era însurat şi, când i s-a dat drumul din spital şi a venit acasă – ei, doamna Brandenburg m-a întrebat: «Cunoşti romanul Effi Briest, de bună seamă, Waldorf? Pare-se, ceva asemănător… A dat divorţ». Istoria asta a fost, desigur, unul din motivele mutării sale în străinătate. Restul îl ştii: a sosit aici într-o bună zi, pe un vas care a străpuns blocada.”

Waldorf şi Bertling dădură cărţile de vizită unei bătrâne amah, care le deschisese uşa, şi fură conduşi înăuntru. Colonelul Arnim îi salută. Era înalt şi umbla aplecat înainte. În cameră era întuneric: o încăpere europenească, cu duşumele autentice, cu un şemineu pe peretele exterior şi cu uşi din lemn solid, fără panouri de hârtie. Draperiile erau pe jumătate trase. Şi, cu toate că era întuneric, colonelul von Arnim purta ochelari albaştri. Pe frunte avea o cicatrice cu marginea dinţată.

Se aşeză pe un taburet, în faţa oaspeţilor, lângă un aparat mare de radiorecepţie. Chiar şi când şedea, lăsa să-i atârne înainte capul ce părea cioplit dintr-o bucată pătrată de lemn, un cap din topor, cu o gură deosebit de mare, cu buza groasă şi cu o bărbie pronunţată. Părul alb îi stătea ridicat în sus, în smocuri – parcă e lipit pe cap, gândi Bertling, având impresia că-i aminteşte de un personaj de la teatrul de păpuşi, pe care-l văzuse odată, când era copil, şi pe care nu-l uitase.

„Am auzit de dumneavoastră, i se adresă el lui Waldorf. Doamna Brandenburg vă pomeneşte des, astfel încât aş fi venit să vă fac odată o vizită, dacă nu m-ar fi supărat ochii în ultima vreme. De aceea nu pot ieşi decât pe înserate şi nu prea pot respecta orele de vizită.”

„Dar, domnule colonel, eu ar fi trebuit să vin încă de mult încoace. Sunteţi, cum s-ar spune, vecinul nostru. De altfel aveţi o casă splendidă şi o grădină superbă: vedeţi lacul în toată lungimea lui, iar în dreapta şi în stânga, munţii. Gazonul este în pantă lină, dacă nu mă înşel, coboară de-aici până la lac. Casa e o casă europenească şi cu ziduri solide…”

„Aparenţa înşală, domnule Waldorf: e o construcţie japoneză, de scânduri tencuite, iar din dormitor pot privi afară prin porţiunile pe unde a căzut tencuiala. Aud că lucraţi la o istorie a imperiului roman?”

„O istorie a imperiului roman de răsărit, domnule colonel. Încep cu Justinian şi vreau să încerc să continui lucrarea de-a lungul întregului Ev Mediu până la căderea Bizanţului. O temă cam lăturalnică, nu pot pretinde nimănui să manifeste vreun interes faţă de ea; şi, între noi fie vorba, nici nu sper să manifeste vreun interes; dacă mi-e îngăduit să mă explic mai departe: nu un interes care să stânjenească cercetarea şi care să transpună idei străine, moderne, în trecut, falsificându-l astfel. Cu cât istoria – privită lăuntric – este mai depărtată de prezent, cu atât este mai potrivită pentru istoriografie.”

„Ca şi Burckhardt, într-o scrisoare…” completă Bertling: dar Arnim şi luase între timp cuvântul.

„Ei, spuse el, de fapt nu ştiu nimic despre istoria bizantină. În afară de referirile din Istoria universală a lui Ranke. Iar acolo m-a surprins faptul că Ranke se află în contradicţie, deşi nu formulată expres, cu părerea generală, care s-a instaurat cu începere de la Gibbon: părerea că Bizanţul e o epocă a decadenţei. Mda, o decadenţă cam lunguţă, aşa cam praeter propter¹³ o mie de ani.”

„Şi chiar şi numai faptul ăsta e suficient, domnule colonel, ca să nedumerească pe cineva. Un imperiu în decadenţă nu se menţine o mie de ani, mai cu seamă când la graniţele sale îşi fac apariţia atâtea forţe noi care luptă împotrivă-i: sasanizii, turcii, occidentul, seleucizii, bulgarii, ruşii. Nu, zău că aveţi dreptate; decadenţă – fireşte că era acolo multă decadenţă, dar unde nu este! O găsim chiar şi în epoca clasică. Şi îmi pot imagina categorii mai bune pentru definirea unei epoci, decât acelea ale ascendenţei şi decadenţei, care-ţi par cu atât mai problematice, cu cât reflectezi mai mult asupra lor.”

„Lucrarea dumneavoastră va fi, aşadar, o reabilitare a imperiului roman de răsărit, dacă v-am înţeles bine.”