„M-am cam certat cu el.”
„Da’ se poate certa cineva cu-adevărat cu el? Te-a luat peste picior?”
„Nu. Însă i-am dat să-nţeleagă că vine niţel cam prea des pe la noi.”
Şi adăugă pe un ton de îndoială:
„Nu ştiu dacă am făcut chiar bine.”
Barbara privi pe deasupra notelor, în gol. Între sprâncene avea două cute înguste. După o vreme spuse:
„Nu, cred că nu era necesar.”
Sabina privi întrebător spre mama ei. Îşi încruntă fruntea şi reflectă, dar nu găsi ce să răspundă. Era încurcată şi nici nu ştia ce să întrebe de fapt. Dar mai înainte de a-şi regăsi şirul vorbei, Barbara atinse clapele şi începu să cânte. Era o bucată gravă, cu un bas majestuos ce se accentua treptat şi cu o temă seacă. Barbara începuse cu răceală; dar în curând fastul începu să se desfăşoare. Rochii de catifea roşie foşneau. Soarele lumina printre norii întunecoşi. Apoi urmară şaisprezecimile, în registrul de sus, cu rulade şi triluri, cu zefiri şi păstori, cu cununi de flori şi cu amoraşi. În registrul de jos, basul se apropie cu pas măsurat. Era Silen sau Pan? Sau vreun alt zeu, care urmărea ameninţător şi încă ascuns, jocul?
După o întrerupere de mai multe zile, Bertling îşi făcu iar apariţia şi Barbara se hotărî să urce împreună cu el pe muntele care se înălţa lângă lac, în spatele casei lui. Pe drum, voia să discute cu el despre Sabina.
Urcară pe poteca îngustă. Bauschan îi însoţea, dar rareori mergea pe drum; aproape tot timpul umbla prin tufişurile de pe ambele părţi ale potecii şi lătra puternic, vânând fazanii pe care-i stârnise şi pe care – după cum ar fi trebuit să ştie din experienţă – nu-i putea prinde. Dar părea să fi uitat că fazanul avea aripi şi că el nu avea. Când păsările se înălţau în zbor, sărea şi el în sus şi părea, într-adevăr, că face cu labele din faţă nişte mişcări care aminteau de zbor. Dar când ateriza din nou pe pământ, spre mirarea sa, se repezea, cu un lătrat ascuţit, strident, prin tufişuri, în direcţia în care îşi luaseră zborul fazanii. Îl mai auziră încă o dată hămuind în depărtare, după care dispăru, pornind la vânătoare de unul singur. Abia spre seară avea să se furişeze acasă, ostenit, flămând şi cu conştiinţa încărcată, unde avea să-şi caute strachina cu mâncare.
Barbara era îmbrăcată uşor, doar cu un şort sineliu-deschis şi cu o bluză azurie. Bertling ducea pe braţ jacheta ei, pe care şi-o luase, după sfatul lui, împotriva vântului tăios de pe creastă.
Era o zi caldă de toamnă şi când ajunseră în pădurea de molizi, pomii miroseau a răşină. Soarele ardea puternic, aerul de munte era uscat şi limpede. Se cam încălziră urcând pe poteca pieptişă, rareori bătută de picior de om, pe covorul de ace de pin, vechi şi îngălbenite, pe care puteai aluneca uşor. Bertling mergea înainte şi trebuia să dea în lături crengile şi mărăcinii care năpădiseră drumul.
Apoi poteca încetă şi merseră mai departe, în sus, prin albia uscată a unui pârâu. Aici urcuşul era şi mai anevoios. Grohotişul, adus în albia pârâului de apele dezgheţului primăverii şi de torenţii din perioada ploilor, era instabil şi, uneori, alunecai câţiva paşi îndărăt. Bine că Barbara nu-şi pusese un taior sau pantaloni lungi, aşa cum plănuise iniţial. Pe picioare avea de-acum câteva zgârieturi de la mărăcini. Uneori trebuia să parcurgă mici distanţe căţărându-se, şi Bertling, care mergea înainte, îi întindea mâna şi o trăgea sus.
Apoi urmă o pantă mai lină, acoperită cu iarbă ţepoasă, care începuse să se coloreze în cafeniu. Povârnişul era presărat, rar, cu pini. Se opriră pe loc şi priviră în urmă. Jos, sub ei, în adânc, se afla lacul, albastru întunecat şi precis delimitat de pământul cafeniu. Fuji se înălţa în faţa lor, limpede şi fără nori, în afară de unul mic, în vârf, aşa cum avea să se arate în tot timpul iernii. Îl puteau vedea cum se înălţa, cu pante line, din platoul situat la înălţime, din pădurile Fuji şi din brâul de lavă. Se înălţa la început lin, atât de lin, încât adeseori nu puteai spune dacă un petic de pământ mai făcea parte din platou sau şi începuse să urce uşor. Cu cât privirea luneca mai departe, de-a lungul acestui vulcan stins, cu atât se înălţa mai pieptiş, mereu în aceeaşi linie perfect arcuită şi nicăieri întreruptă, linie care se curma abia la buza cercului craterului, unde se întâlnea cu linia-soră din partea cealaltă a muntelui, care se îndrepta deopotrivă de uniform spre ea.
„Puţin obosită, Barbara?”
Da, ea îl apucă de braţ când urcară, acum încet şi pas cu pas, panta acoperită de iarbă.
„Nu te-ai mai arătat de mult pe la noi…”
„N-a vorbit Sabina cu dumneata, Barbara?”
„Ba da, dar e o copilă încă. Şi acum este la vârsta când îşi pierde uşor cumpătul. Doar n-ai s-o iei în serios.”
„Oricum, – şi cam asta este în fond – m-a dat afară.”
Oare Bertling nu voia să vorbească de atacul unfair al Sabinei, atac care o lovise pe Barbara mai mult decât pe el? Nici de faptul că vizitele lui lezau bunul nume al Barbarei în faţa unor oameni ca doamna Beeskop, de pildă? Nu, Bertling trecu toate astea sub tăcere.
„Bertling, doar cunoşti fetele de vârsta asta! Ea avea – Barbara zâmbi – o mică înclinaţie pentru dumneata, pe care – o clipă, te rog! mi-am cam pierdut răsuflarea. Aşa, acum mi-am revenit – avea o înclinaţie, la care nu prea i-ai răspuns.”
„Nu prea? Deloc!”
„Ei da, şi acum îi vine greu să i se amintească de prima ei înfrângere. În mintea ei se învălmăşesc toate: tragedia, teama de a nu sfârşi călugăriţă într-o mânăstire, compătimirea de sine. Şi, în fond, nu e decât un sentimentalism care cedează, dacă atenţia îi este atrasă de altceva. Acest altceva nu trebuie să fie neapărat von Ziethen; sper că Sabina nu e chiar atât de lipsită de gust. Poate că descoperă, deodată, că e artistă înnăscută sau ceva asemănător. Asta nu e, însă, un motiv, să te depărtezi de noi, plin de tact, şi s-o scuteşti pe Sabina, cu multă delicateţe, de prezenţa dumitale.”
„Lucrurile stau cu totul altfel. N-am venit niciodată în casa dumitale de dragul Sabinei, ci de dragul dumitale, Barbara.”
„Aşa, acum pot să merg iar singură. Mulţumesc!”
Ajunseră la creastă şi priviră spre lac şi spre Fuji. Încercară să recunoască fiecare casă din sat. Dar erau prea mici; doar şoseaua, care îl străbătea, se putea vedea limpede. Pe lac plutea o barcă cu pânză. Casa Barbarei era mascată de spinarea muntelui, pe a cărui culme se aflau, iar casele lui Bertling şi Waldorf erau ascunse îndărătul copacilor şi al muncelelor. Doar în depărtare, pe marginea dinspre apus a lacului, mijea acoperişul de ţiglă roşie de pe casa colonelului von Arnim.
Spre nord – şi acesta era motivul pentru care Waldorf îi recomandase cândva lui Bertling această excursie – puteau vedea ţara până departe, până la culmile Alpilor japonezi. Jos, în văi, plutea o negură lăptoasă, albăstruie.
Pe creastă vântul sufla tăios şi rece, astfel încât Barbara îşi puse jacheta şi insistă s-o pornească îndărăt. Coborâră pe acelaşi drum pe care urcaseră. Pe panta lină, acoperită de iarbă, era cald şi nu se simţea nicio adiere. Mirosea a răşină şi a pădure. Ici-acolo înfloreau garoafe sălbatice purpurii.
Întrucât era vremea prânzului, hotărâră să-şi mănânce sandvişurile. Bertling avea la el chiar o ploscă cu puţin coniac.
„Picknick la iarbă verde!” spuse Barbara.
„Te gândeşti la tabloul lui Courbet?”
„Nu, nu m-am gândit la niciun tablou. Doamne, ce frumos e totul: este atâta linişte, nu suflă nici vântul, iar pădurea miroase aici atât de intens, mult mai tare decât la noi, jos. Fluturele de colo zboară din floare în floare şi acum se îndreaptă spre o lumânărică. Cred că lumânărică e! Şi nu mai ştii nimic despre tot ce se petrece acolo, de vale, prin sate. De altfel, tabloul nu e de Courbet ci de Manet.”
„Barbara, acum îţi depăşeşti atribuţiile. Dăscăleala îmi revine mie. Dar ai, cu toate astea, dreptate. Ce ciudată e în tablou femeia aceea, îţi aminteşti, nu-i aşa, complet dezbrăcată. Ce frig trebuie să-i fi fost bietului model!”
„Trebuie neapărat să faci glume pe socoteala a orice, Bertling.”
„Bine, dar azi am fost altfel. Am trecut sub tăcere până şi aversiunea mea pentru Fuji, pe care o cunoşti, desigur, şi cu care, de fapt, doar cochetez, ea nefiind serioasă. Nu mi-am dat azi toată silinţa?”
„Da, recunosc.”
„Şi mă preferi aşa.”
„Mmda. Mai ai un biscuit? Mulţumesc! I-a făcut amah a dumitale?”
„Da.”
