Pauză. Apoi Barbara spuse:
„Bertling, amah a dumitale e drăguţă? Şi adăugă încetişor: La fel de drăguţă cum era a lui Waldorf?”
Bertling ridică privirea spre ea. Îi văzu obrajii rumeniţi de vânt, buzele întredeschise. Barbara cată în jos, spre lac. Şi respiră adânc, astfel încât umerii i se ridicară şi i se lăsară în jos, iar bluza, bluza de olandă albastru-deschis, sălta şi cobora. Privi spre el doar o dată, scurt, cu teamă. Se dete de gol. Un animal, care a fost încolţit; care s-a apărat şi a fugit şi acum nu mai ştie ce să facă; şi care abandonează.
„Barbara!” şi încă o dată: „Barbara!”
Sunetul de corn al vânătorilor şi un triumf nesperat! Şi, fără să-şi dea seama, continuă:
„Nu, nu, Barbara! Nu e adevărat! Nu e nimeni aşa, nimeni aşa – ca tine...”
Soarele e în crucea amiezii şi luminează povârnişul cafeniu cu iarbă ţepoasă, cu lipicioase roşii şi lumânărele galbene. Miroase intens a răşină de pin şi a ace căzute pe jos. Printre pomi licăreşte, albastru, lacul, pe care pluteşte o pânză albă. Dincolo de lac, casele din sat, care nu pot fi distinse, fiecare în parte. Acoperişul roşu al casei Arnim dă bineţe de jos.
Aici sus e linişte şi crengile pinilor nici nu se clintesc. Ε atâta singurătate, iar oamenii, timpul, lumea sunt nespus de departe.
II
DACĂ WALDORF AR FI FĂCUT DIN
nou comparaţia cu fructul kaki, Bertling l-ar fi contrazis şi mai aprig decât atunci. L-ar fi contrazis nu numai fiindcă îi plăcea să i se opună lui Waldorf şi fiindcă spusese, odată, despre această comparaţie, că e trasă de păr, dar şi pentru că acum ştia că Waldorf n-are dreptate, că nu mai are dreptate. Căci Bertling gusta şi simţea numai dulceaţă.
Se schimbase, oare, Barbara? Da, era altfel decât cu câteva zile mai înainte; nu mai avea cuta severă dintre sprâncene, nici privirile mirate şi temătoare. Şi, când Bertling repeta uneori câte o remarcă, ceva mai libertină, a lui Ziethen, la care înainte vreme Barbara ar fi tăcut, acum râdea şi ea.
Obsesii? Nu, niciun fel de obsesii, deocamdată nu. Parcă i se luase o piatră de pe inimă şi acum putea umbla şi vorbi iarăşi nestânjenită. Nu mai avea nevoie să-şi caute, cu teamă, un sprijin lăuntric şi să ia seama la primejdii. N-avea altceva de făcut decât să aştepte, să îndure, să se bucure.
Comparaţii? Mda, sunt vechile comparaţii: cu floarea care se deschide, cu bobocul care înfloreşte şi care străluceşte acum, superb şi tainic, în singurătate. În singurătatea de pe povârnişul de la jumătatea muntelui, unde rareori se avântă vreun om, cel mult vreun vânător toamna, şi unde înfloresc lipicioasele, iar pinii au miros de răşină.
Barbara mergea acum mai des la plimbare. Îl lua pe Bauschan, legat în lesă, dar aproape de casa lui Bertling îi dădea drumul să alerge. Nu era un paznic bun; ar fi păzit-o, oricum, prost. Bauschan mai mergea cu ei o vreme în sus, pe munte; după aceea auzea ceva foşnind prin frunziş, o lua razna prin tufişuri şi îl auzeau apoi hămăind îndârjit, undeva, departe. Câteodată se întorcea acasă chiar înaintea Barbarei.
Uneori se întâmpla să plouă, deşi zilele de toamna sunt, în Japonia, de obicei senine; dar chiar şi atunci când vreo ploaie din sud, dinspre mare, cu taifunuri de toamnă, se abătea pe aici, Barbara îi spunea Sabinei după masa de seară:
„Mă mai duc un pic cu Bauschan să iau aer proaspăt, cam vreo jumătate de ceas. Dacă ţi se pare că e prea târziu, poţi să te culci liniştită! Dar, întâi, mai aruncă o privire şi la băieţi!”
Da, şi Sabina şedea apoi pe divan şi citea o carte, împrumutată de doamna Brandenburg, o carte din seria Crime and Mystery sau din Crime Club. Dar aerul umed adus de taifun producea oboseală şi ea se culca mai devreme ca de obicei.
Între timp, Barbara mergea câteva minute pe malul lacului şi ciocănea la fereastra lui Bertling, ca să deschidă.
„Heinz, dacă vine amah…”
„Dragă Barbara!” spunea el.
Dar ea se ferea şi-i spunea:
„Heinz, dacă vine amah…”
Şi o lua repede, înaintea lui, în odaie şi se aşeza pe divan, iar Bertling închidea obloanele, ca să nu poată privi nimeni înăuntru. Şi lăsa aprinsă doar lampa mică de pe birou.
„Dragă Barbara!” De câtă vreme nu-i mai spusese nimeni aşa! Trebuise să fie tot timpul autoritară, pentru cei doi băieţi, pentru Sabina şi pentru ea însăşi. Dar asta trecuse acum, se pierduse în noapte, în întuneric. Acum era primăvară, chiar dacă afară începea toamna şi chiar dacă Bertling găsise pe munte crengi de oţetar, cu frunze roşcate, care produc erupţii alergice. Pentru ei doi, era totuşi primăvară, în afara anotimpurilor, şi florile înfloreau.
Auzi de la el că părul ei străluceşte, că e moale când îl iei în mână, şi că ea e frumoasă. Şi simţi şi ea acest lucru, ca o minunată răscolire.
„Am crezut că n-ai să vii pe ploaie.”
„Nu, – trebuia să vin! Nu puteam altfel.”
„Cine ar fi crezut una ca asta despre tine! Înainte vreme erai atât de inaccesibilă, cu cele două cute mici, înguste, între sprâncene.”
„Cute? Am cute?”
„Ai avut. Acum nu mai ai.”
„Ia spune, cum mă preferi, aşa ca atunci, sau…”
Şopoteală pe divan, vorbe fără însemnătate, întrebări şi răspunsuri de îndrăgostiţi, care se iubesc fără restricţii şi fără limite.
Bertling o însoţi până acasă, cu toate că afară ploua. Iar în faţa casei îşi luă rămas bun şi o porni îndărăt. Tocmai atunci începu iar un ropot puternic, de ploaie, şi picăturile cădeau, dese, pe lespezile din faţa florii-soarelui. Dar el se duse, totuşi, îndărăt acasă.
Barbara intră uşurel în casă. Sabina lăsase să ardă lampa de pe pian. O auzi pe Barbara când închise uşa glisantă de la baie şi întrebă, de la ea din cameră:
„Mama?”
„Da, Sabina?”
„Acum ai venit? Dar plouă tare.”
„Sunt de mai multă vreme aici şi am citit. Dormi mai departe.”
Se duse încă o dată sus, la copii. Îl sărută pe Ulli, care se răsuci, încă adormit, şi vorbi prin visul din care tocmai îl trezise pe jumătate. Se duse la patul lui Wolfram şi-l sărută şi pe el – cu buzele ei sărutate.
