După-amiază, după ce dădu două ore de pian, Barbara se duse din nou la plimbare. Sabina şi cei doi băieţi rămaseră acasă. Astăzi venise amah şi spăla în baie.
Vremea era frumoasă şi senină, deşi mai răcoroasă decât de obicei, iar aerul uscat vestea toamna. Sabina se hotărî să-i lase pe cei doi băieţi acasă. Amah putea să-i supravegheze. Sabina se duse să se plimbe şi ea, vrând să vadă, dacă nu-şi poate „constrânge” subiectul în mijlocul naturii. Poate că inspiraţia îi venea mai curând în plină natură.
Oare mama ei era la Bertling? Când ajunse la casa lui, fără să fi simţit că-i vine vreo idee, se gândi că ar putea să arunce o privire înăuntru. Amah a lui Bertling era în mica grădină şi punea la uscat, pe frânghie, rufele lui, de la care Sabina îşi întoarse privirea, jenată.
„Mama a fost azi pe-aici?”
„Nu, azi nu, răspunse amah cu modul japonez, de altfel nu prea politicos, de a se exprima. Poate că s-a dus să se plimbe.”
„Cu domnul doctor Bertling?”
„Da, aşa cred.”
Sabina porni mai departe, pe marginea lacului, şi se hotărî să dea o raită şi pe la Waldorf.
Mama ei era în grădină la Waldorf. O masă de trestie şi câteva scaune erau aşezate sub cedrii înalţi. Barbara, Waldorf şi Bertling o salutară pe Sabina, iar Bertling aduse, galant, un al patrulea scaun de trestie, din casă. Sabina fu servită cu un pahar de către Tomoko - amah a lui Waldorf, trecută de prima tinereţe, dar cândva de bună seamă foarte drăguţă - şi avu voie să bea un cocktail cu ceilalţi.
Discuţia îşi urmă firul: să fie invitată, oare, doamna Spittler să cânte la violoncel la concertul Barbarei? Waldorf era pentru, Bertling contra, iar Barbara era nedecisă.
Waldorf îşi dădu seama că această chestiune trebuia discutată serios şi că trebuia să se lămurească în privinţa doamnei Spittler. Începu prin a admite, că doamna Spittler, era, de fapt, o femeiuşcă îndrăcită.
Bertling îi făcu semn cu mâna să înceteze şi nu vru defel să lase să se poarte o discuţie pe această temă.
„Cred că putem lăsa asta de-o parte, Waldorf. Cu siguranţă că sunt multe vorbe de clacă. Şi, chiar dacă sunt întemeiate, să nu facem noi pe moraliştii; cine vrea, să arunce primul cu piatra!”
„Ai devenit, deodată, toleranţa întruchipată, şi nici chiar părintele Kreuz – al cărui nume17 se potriveşte atât de bine cu funcţia lui, încât nici nu ştii dacă şi-a ales numele de dragul funcţiei sau funcţia după nume – n-ar fi putut vorbi mai îngăduitor şi mai creştineşte despre enoriaşa care se înfiinţează cu regularitate la spovedanie. O cunoşti mai de-aproape din Indiile Olandeze?”
„Nu, spuse Barbara, a sosit în Batavia, împreună cu soţul şi fiul ei, cu puţină vreme înainte de internarea noastră. De altfel, soţul ei e pictor şi a fost internat împreună cu băiatul ei, care e destul de mare.”
„Vreau să-ţi explic, continuă Waldorf, de ce ţin ca doamna Spittler să fie invitată: înainte de toate e o mare artistă, nu-i aşa, Barbara?”
„Da, nu încape nicio îndoială, dar…”
„La acest «dar» vom reveni mai târziu. Este o mare virtuoasă la instrumentul ei şi avea, şi la noi acasă, o mare faimă. Acum câteva zile, când răsfoiam colecţia mea de reproduceri după tablouri frumoase, am întors o foaie – era din numărul de Crăciun al unei reviste pentru femei – şi de a cui fotografie credeţi că dau? De aceea a doamnei Spittler, de altfel foarte idealizată, iar sub ea era un articol şi mai măgulitor, în care am citit, printre altele, că a studiat şase ani la bătrânul Klengel. Lucrul ăsta mi l-a tăinuit până acum, fiindcă bătrânul a murit de vreo zece sau mai mulţi ani şi pentru că ea vrea să pară mai tânără decât este. De aceea povesteşte doar că a învăţat cu Hindemith şi se enervează grozav când întrebăm: cu fratele lui Hindemith? Căci îşi închipuie că îl considerăm pe Hindemith al ei drept o ediţie mai ieftină a lui Paul. Dar, fireşte că nici nu poate fi vorba de aşa ceva.
Acum, pentru a reveni la tema noastră, dacă o rugăm pe doamna Spittler să cânte şi ea, o împiedecăm să stea jos în sală şi să zâmbească apoi, binevoitor, pe seama interpretării Barbarei şi să le dea tuturor să înţeleagă implicite sau explicite: ei da, pentru o diletantă este foarte bine! Trebuie să împiedicăm asta. Şi, pe urmă, dacă o să cânte şi ea… Barbara, ai auzit-o la Tōkiō. Nu e extraordinară!”
„Da, cântă foarte bine, totuşi…”
„Şi mai am şi un motiv personal: doamna Spittler ne consideră pe toţi cei de pe marginea lacului nişte mici-burghezi mărginiţi, pe unii mai mult, pe alţii mai puţin. Nu ne acceptă pe toţi chiar aşa, integral, şi îşi închipuie că datorită faptului că în cei cinci ani petrecuţi la Tōkiō a avut relaţii cu mulţi bărbaţi – recunosc, cu unii bărbaţi mai în vârstă – noi ne retragem din faţa ei. Dat fiind că Sabina e de faţă, nu vreau s-o dăm pe doamna Spittler de exemplu şi să-i dăm drept pildă felul ei de viaţă, dar putem să-i arătăm liniştit, ei şi altora – mă gândesc în primul rând la doamna Wangendorf – că nu ne formalizăm sau că nu vrem să aruncăm, primii, piatra, cum s-a exprimat adineauri Bertling, în toleranţa lui, atât de creştineşte. Şi acum motivele dumitale contra! Barbara, vorbeşte!”
„Nu sunt nici eu lămurită. Pe de o parte am ceva împotriva doamnei Spittler, ceva ce nu pot explica. Pur şi simplu o repulsie. Mi se pare că e prea frivolă, prea uşuratică, nu destul de serioasă…”
„Toate astea i se potrivesc şi lui Bertling.”
„N-nu, nu aşa ca doamnei Spittler. Sau… Bertling? – şi Barbara îl ameninţă cu degetul – poate că, într-ascuns, şi dumneata mi-eşti unul dintre ăştia?”
„Ei – spuse Waldorf, de parcă ar fi vrut să liniştească lucrurile – nu trebuie să te simţi numaidecât jenat din cauza asta, Bertling!”
„Şi apoi, continuă Barbara, ea este solistă şi nu se poate adapta. A dovedit asta şi la Tōkiō; şi Rosenstock, care nu este deloc un dirijor prost, a avut mari dificultăţi cu orchestra.”
„She will steal the show!”18 se băgă Sabina în vorbă, exprimându-se iar într-o limbă străină şi negăsind un cuvânt german potrivit.
„Barbara, ţi-e frică.” Şi Bertling trecu de partea lui Waldorf. „Nu, atunci sunt şi eu, totuşi, pentru ca doamna Spittler să fie invitată. Nu trebuie să te ascunzi de ea. Eşti prea modestă şi-ţi subapreciezi posibilităţile.”
Şi lucrurile rămaseră aşa. Waldorf urma să ducă tratative cu doamna Spittler.
După ce le conduseră pe Barbara şi pe Sabina acasă, Waldorf întrebă:
„Bertling, dar ce-aveai împotriva doamnei Spittler?”
„N-am absolut nimic împotriva ei şi cred că am exprimat, şi adineauri, limpede, acest lucru. Consider că e mai bună decât îi umblă vestea şi îmi face plăcere să fac conversaţie cu ea o dată pe lună, nu mai des. Numai că, n-am vrut s-o spun adineauri, o femeie care cântă la violoncel, mi se pare o privelişte inestetică, aproape obscenă…”
Bertling îşi încreţi nasul.
„Cu ochiul ăsta format să surprindă esenţialul, ar fi trebuit să te faci critic muzical!” spuse Waldorf râzând tare.
Era abia începutul lui octombrie, dar iată că într-o zi se făcu simţitor de frig. Vântul sufla puternic dinspre vest, dinspre continent, dinspre Siberia, pe deasupra lacului ale cărui valuri aveau creste înspumate, şi se opintea cu toată forţa în casa Barbarei. De plouat nu ploua, dar Fuji era complet învăluit în nori, astfel încât nu putea fi văzut nici direct nici in reverse. Uşile de hârtie glisante dintre roka şi camera cea mică nu erau etanşe. Panourile de hârtie aveau găuri multe şi Barbara plănuia să acopere uşile cu hârtie nouă. La prânz, puseră masa în camera care, acum, era atât de ticsită, încât abia te mai puteai mişca, iar Ulli şi Wolfram ţopăiau pe cele două divane.
În afară de asta, roka nu era etanşă nici pe dedesubt: e drept că scândurile erau şlefuite frumos şi ceruite, dar între ele erau crăpături mari, prin care vântul răzbătea înăuntru.
„Ai putea să te duci pe urmă la Bertling, Sabina, sau… – ca şi cum s-ar fi răzgândit – mai bine mă duc eu până la el să-l întreb dacă are timp să vină să astupe găurile la casă.”
Şi Barbara porni, cu toate că vântul sufla rece dinspre lac, iar rafalele desenau dâre lungi pe valuri. Trebuia să se ducă să ia aer. Vântul venea de sus, din munţi, peste imensa suprafaţă a lacului, şi-i lipea, strâns, de trup, impermeabilul din pânză cerată, sinilie.
„Nu-i aşa că sunt tânără?”
„Da, eşti tânără, Barbara. Tânără şi frumoasă şi plină de viaţă ca la douăzeci de ani.”
