„Din ce cartier?” întrebă ea, aşteptându-se să audă Stettin sau Breslau.
Dar Waldorf se născuse în Friedrichsgrat, şi acesta se afla în inima Berlinului, nu prea departe de Uliţa Vrăbiilor, a cărei cronică doamna Spittler o cunoştea, de bună seamă. Ieşi la iveală că nu cunoştea nici cronica şi nici Uliţa Vrăbiilor. Ambele doar după nume. În schimb putu să istorisească anecdote amuzante, ca mai înainte. Îi cunoştea şi pe Piscator, şi pe Bert Brecht, pe Marianne Hoppe şi pe Gustav Gründgens; iar afacerile tenebroase ale lui Goebbels îi erau cunoscute cu multe amănunte. Bertling izbuti, în cele din urmă, să-l plaseze pe Schiller, într-un moment când nu se prea potrivea cu discuţia; şi, chiar şi în privinţa asta, doamna Spittler putu contribui cu amănunte amuzante, astfel încât Bertling râse tare şi în hohote, iar Barbara aproape uită că încă mai şade la pian şi că are în mână ceaşca de ceai.
Bertling şi Waldorf porniră încet spre casă, după ce duseră, până la barcă, vâslele şi geanta; violoncelul, care era făcut de un meşter din Cremona, îl purta doamna Spittler însăşi.
Waldorf era îmbrăcat impecabil, ca totdeauna: un palton gri, dintr-o ţesătură în ace de brad, o pălărie gri Homburg cu panglică ripsată, de culoare ceva mai închisă, pe marginea borului uşor adus în sus. În mână îşi ţinea bastonul subţire, cu mâner de argint. În schimb, Bertling, sportivul, umbla în jacheta sa de lână, cam uzată, şi n-avea pălărie pe părul castaniu închis, pieptănat lins spre spate. Cu toate că vântul cedase, îi era frig şi-şi vârâse amândouă mâinile în buzunarele pantalonilor.
„Faci o mutră aşa de posomorâtă, Waldorf.”
„Mda? Ce zici de doamna Spittler?”
„Cu excepţia… ah, o găsesc amuzantă de tot şi poţi s-o asculţi ore-n şir.”
„Când cântă?”
„Nu, eu, unul, în orice caz nu. În ce priveşte atitudinea mea faţă de muzică, ţi-ai mărturisit chiar dumneata, odată, părerea. Nu, vreau să spun: când povesteşte. Şi cum l-a mai scărmănat pe Schiller «al meu»! Faptele sunt cunoscute, fireşte, dar felul cum le prezintă ea că Schiller citea cu predilecţie romane cavalereşti şi istorii poliţiste, ca Pitaval, la care a scris o prefaţă; că voia să provoace o interdicţie a cenzurii pentru Horen, pentru a camufla eşecul revistei… Apoi desenul berlinezului Schadow, reprezentând un Schiller cu un nas ca un cartof. Şi cum a mai pledat împotriva bustului lui Schiller făcut de Dannecker. Şi remarcele ei referitoare la Vizionarii! Au fost înfăţişate nostim, dar cu toate astea, e ceva în spusele ei.”
„Nu ştiu, făcu Waldorf, încreţindu-şi fruntea, cred că am făcut o prostie. N-ar fi trebuit s-o invit. Barbara şedea atât de tăcută alături de ea, se simţea abătută din cauza ei, şi nu-mi place să văd una ca asta. Da, «înfăţişat» nostim, mereu de sus şi apodictic. Cred că tot orgoliul m-a făcut s-o invit. Nu-i o femeie serioasă şi nu mi-e ruşine să-mi exprim o asemenea părere, chiar dacă, m-ar considera din cauza asta, un filistin. Şi nici dumneata nu mi-ai plăcut, Bertling. Te laşi prea uşor influenţat; iar pe Schiller al dumitale ar fi trebuit să-l aperi mai mult, nu doar să râzi de caracterizarea comică pe care a făcut-o doamna Spittler. Spui singur, că faptele pe care le-a prezentat îţi erau cunoscute. Dar ştii unde se simte ea ca acasă? În societatea lui Arnim şi Brentano, a Schlegelilor, a lui Tieck şi Varnhagen, a celor care citesc Lucinde şi Corespondenţa lui Goethe cu un copil – iartă-mă că vorbesc acum atât de aforistic – „toate… lucruri ce nu trebuie să le iei chiar atât de în serios. Scurt şi cuprinzător: artişti şi saloane. Foarte amuzant şi vesel, ca versul ei despre «afacerea cu doamna von Stein» – şi Waldorf o cită pe doamna Spittler:
«…în care lumea se tot frământa,
să ştie dacă a… sau ba.»
Obţinând un răspuns la această întrebare, crede că poate rosti o sentinţă cu privire la doamna von Stein şi la Goethe. Iar pe noi ne consideră mărginiţi şi greoi la minte, nişte burtă-verde; şi în afară de asta, suntem nişte bărbaţi care n-au totdeauna în minte numai afaceri cu muieruşti; ei, şi din cauza asta nu ne consideră bărbaţi întregi. Dar, vai de noi, dacă spunem ceva despre emanciparea femeilor! Atunci turbează. Ia lucrurile în serios doar când vorbeşte despre Bettina sau Dorothea ori Carolina Schlegel. N-avem voie să facem glume la adresa lor aşa cum face ea. Şi ceea ce e mai îngrozitor, îl citeşte pe Jean Paul! Asta pune vârf la toate. Cunosc eu speţa asta, Bertling! Genul ăsta de femeie vine adeseori în magazinul meu şi ştie surprinzător de multe lucruri despre artă şi despre tot ce e în legătură cu ea. Dar este doar snobism, simplă joacă – ceva pentru revistele mai bune, destinate femeilor. Trebuie să te fereşti de ele.”
„Dar, Waldorf, nici nu i-am luat partea! Am găsit-o doar amuzantă şi nostimă!”
„Da, da, Bertling, cunosc eu asta: amuzantă şi nostimă. Am mai auzit asta o dată azi; sună frumos. Ε acelaşi lucru. În fond, dumitale ţi-a plăcut jocul de artificii. Dar eu o prefer pe Barbara!”
„Şi eu, Waldorf. O prefer de o sută de ori! Şi-ţi dau şi dreptate. Filipica dumitale împotriva doamnei Spittler e vorbă goală, în fond te referi la mine. Faci ca doamna Brandenburg, care bate samarul să priceapă măgarul. La urma urmei, ai dreptate în ceea ce ai spus mai înainte, şi-ţi mulţumesc pentru că m-ai îndreptat încă o dată, pe calea cea bună.”
Merseră tăcuţi mai departe şi Waldorf înlătura pietrele, ce stăteau în drum, lovindu-le cu bastonul, până săreau în lac.
Da, la sfârşit Barbara devenise tăcută, turnase ceai şi o lăsase să vorbească pe doamna Spittler, care bătea câmpii şi se pricepea să spună o vorbă piperată despre toate numele prezente şi trecute, astfel încât Bertling râdea adesea în hohote.
Dar lui Bertling i se clătina pământul sub picioare. Nu era cu totul diferit de doamna Spittler şi o admira, cum prea bine îşi dăduse seama Waldorf. Se străduia să-şi ascundă slăbiciunile – şi, totodată, şi laturile sale tari – şi se lepădase de Schiller mai înainte de a fi cântat cocoşul a treia oară. Şi, doar, dragostea pentru Schiller era o moştenire de la tatăl său, care fusese învăţător la ţară. Până acum Bertling îşi salvase totdeauna dragostea pentru Schiller, chiar dacă era un alt Schiller decât cel pe care-l ştia tatăl său.
Bertling se adaptase totdeauna celorlalţi, tatălui său, profesorilor, mersese pe urmele lor, se alătura lor, fără să-şi dea seama. Cu toate că devenise şi el profesor, ba chiar lector şi conferenţiar la o Universitate japoneză, rămăsese un elev. Era uşor de modelat, un metal moale, şi totdeauna privea în sus, spre cei care-şi făuriseră un crez al lor, precum Waldorf dragostea sa pentru Burckhardt şi pentru istorie, sau doamna Spittler, a cărei logoree spirituală şi elegantă se revărsa, nechibzuit şi primejdios, în cercuri largi. Asta nu-l împiedica să-şi dea seama de slăbiciunile doamnei Spittler şi de cele ale lui Waldorf. Tocmai pentru aşa ceva avea ochiul ager. Când se gândea la Waldorf, exagera chiar şi slăbiciunile acestea şi, astfel, până şi oamenii spre care se simţea atras, deveneau, adesea, nişte caricaturi – cu excepţia Barbarei.
„Eşti prea uşuratic şi nu cumpăneşti lucrurile cu destulă grijă. Şi pentru dumneata, ca şi pentru doamna Spittler, ordinea valorilor se învălmăşeşte. Lipsă de seriozitate! Ea e artistă, continuă Waldorf. «Ε făcută cu îndemânare şi sună frumos»! Ce mai apreciere! Cântă o bucată cu virtuozitate; şi doar o ureche fină, foarte fină, îşi poate da seama, că ar fi putut-o cânta şi altfel şi că din interpretarea ei lipseşte ceva: seriozitatea.
Cunoşti desenul în peniţă al lui Brueghel, Pietonii şi criticul? Mda, atunci trebuie să ţi-l arăt odată. Pictorul, stând în faţa şevaletului, te priveşte, iar îndărătul lui se află criticul, cu ochelarii pe vârful nasului. Şi, în timp ce ochii, chipul pictorului reflectă viziunea sa, în timp ce el priveşte pe deasupra noastră, spre ceea ce este îndărătul nostru şi al lucrurilor, în timp ce trece dincolo de lucruri, transcendând – criticul vede doar ce se află în faţa sa, în tablou, forma, organizarea, tema, locul definit din perspectiva istoriei spiritului şi a artei. El nu se află înlăuntrul operei, ci o abordează din exterior; şi, astfel, fireşte că nu va putea s-o aprecieze niciodată.
Vezi, tot aşa mi se întâmplă şi mie, uneori, cu istoria: când vreau să înfăţişez luptele pentru credinţă şi forţele declanşate de ele – dar asta mă duce prea departe. Ceea ce voiam să spun e că ea, doamna Spittler, poate cânta o bucată sau alta, toate cu aceeaşi virtuozitate. Şi are, îndată, la îndemână o apreciere despre toate lucrurile.”
„Îmi dai voie să te întrerup, Waldorf? Nu sunt şi aprecierile dumitale uneori puţin cam grăbite şi dure?”
„Ale mele…”, Waldorf nu se aştepta la asta, apoi recunoscu: „Ai dreptate. Şi nu trebuie să iei totdeauna spusele mele textual. Orice lucru are două feţe; de aceea şi părerile sunt diferite, în momente diferite. Dar trebuie să vezi ambele feţe. Fii fără grijă, nu mă tem să mă contrazic uneori. Şi, în fond, rostesc aprecieri dure numai cu privire la arta care e o simplă joacă, deşi vrea să fie ceva mai mult, cu privire la artistic, cu privire la…”
„Ştiu, Waldorf, la secolul al nouăsprezecelea.”
Waldorf tăcu o clipă.
„Cu privire la arta care nu apelează la om – la om în totalitatea lui ci numai la simţul său artistic. Arta ne dă porunci, dragul meu. Nu mă refer, fireşte, la arta didactică, asta nici nu există de fapt, iar termenul este o contradictio in adjecto19. Arta înaltă stă în faţa noastră ca un exemplu şi are o forţă, care se apropie de religie; şi a te juca în mod uşuratic cu ea este o blasfemie. Rilke – Doamne, îi reproşez multe lucruri şi nu mă alătur modei stupide a supervenerării lui – dar el ştia, totuşi, ce poate fi arta pentru noi, când făcea bilanţul într-un sonet despre un tors grecesc:
«E timpul să-ţi schimbi viaţa!»
Asta e, Bertling! Şi, când cântă, doamna Spittler n-are sentimentul ăsta. Porunca asta n-o aude. Dar Barbara! Ea nu ştie nimic despre consideraţiile noastre, iartă-mă, sunt exclusiv ale mele, şi am să încetez îndată – ea nu ştie nimic despre ele, dar ea aude această chemare a artei, pe care tocmai am invocat-o. De aceea o prefer. Foarte nemţeşte şi, în felul său, emoţionat, ar spune doamna Spittler…”
Waldorf se înfierbântase şi vorbea oare, numai pentru a-şi exprima părerea despre muzică, despre artă şi despre doamna Spittler? Nu, Bertling i-o spusese mai înainte: bătea samarul să priceapă măgarul. Bertling trebuia să audă şi să tragă învăţăminte din asta.
„Da, Waldorf, spui toate astea atât de simplu şi de bună seamă, te referi la mine. Dumneata ai această seriozitate, şi eşti atât de ferm şi de neclintit…”
„Dar nu-i deloc adevărat. Aici, la noi, pe marginea lacului, nu există decât doi oameni care sunt fermi: doamna Brandenburg şi Arnim, care vine joi la mine; şi te invit şi pe dumneata. În cazul lui ai uneori impresia că este foarte ferm şi că lumea se clatină în jurul său. Da, dar Barbara? Nu ştiu prea bine. Nu mai sunt sigur, chiar atât de sigur.”
Merseră o bucată mai departe; iar când apăru casa lui Bertling, Waldorf întrebă, mai calm acum şi ca şi cum ar fi fost un lucru secundar, pe care dorea să-l lămurească.
„Barbara te-a rugat să vă spuneţi «tu», din câte am auzit?”
„Da. După ce Sabina şi cu mine ne-am adresat unul altuia cu «tu» şi «tu», apoi cu «tu» şi «dumneata», şi după ce am trecut prin toate combinaţiile posibile, am hotărât toţi trei, acum câteva zile, pentru variaţie, fie să ne spunem toţi «dumneata» şi să ne adresăm unii altora cu numele de familie, fie să ne tutuim şi să ne spunem pe numele mic… Aşa s-au petrecut lucrurile şi Barbara a decis.”
Adevărul şi nimic altceva decât adevărul? Da, era adevărul şi Sabina fusese martoră la discuţia în care fusese pusă pe tapet această problemă ridicată de Bertling. Fusese de acord, chiar foarte bucuroasă, cu mama ei.
Casa lui Waldorf se afla în pădure, între cedri înalţi, care dădeau vara umbra mult dorită; iarna însă opreau soarele cald, dar fireşte, şi vântul rece, care sufla noaptea dinspre lac. Era o casă solidă, mai solidă decât casa lui Bertling, a Barbarei şi a familiei von Arnim, cu pereţi groşi – groşi după concepţia japoneză. În realitate, doar soclul era din piatră. Pereţii erau făcuţi din panouri subţiri, asemenea betonului. Dar casa era ferită de vânt, şi asta conta mult.
Era o casă care avea chiar şi podele adevărate de scânduri, astfel încât musafirii nu trebuiau să-şi scoată încălţămintea la intrare şi să-şi pună nişte papuci reci. Casa avea o tindă adevărată, din care dădeau patru uşi în cele patru camere din dreapta şi din stânga. Uşa din capătul tindei ducea spre oficiu şi bucătărie. Casa nu avea decât un cat, iar deasupra – ceea ce nu se potrivea defel cu construcţia modernă – un acoperiş de paie, care era foarte nepractic iarna, întrucât acoperişurile de paie iau cu mare uşurinţă foc. De aceea Waldorf fusese nevoit să prelungească foarte mult, în sus, burlanele de tablă şi să le prevadă cu plase ce captează scânteile.
Waldorf îşi scoase paltonul şi-l puse pe umeraş, aşeză pălăria pe poliţa pentru pălării, vârî bastonul subţire, cu mâner de argint, în suportul în care se mai aflau o umbrelă europeană, o umbrelă japoneză din hârtie uleiată şi un baston gros.
