Apoi se duse, în sfârşit, în camera sa, situată imediat pe stânga, la intrare. Era o cameră din care putea privi spre lac, printre trunchiurile cedrilor, de-a lungul potecii care ducea spre casa lui. Unora dintre copaci le tăiase crengile de jos, astfel încât, pe vreme senină, Fuji apărea printre cedrii înalţi şi solemni, ca într-un cadru. Când Waldorf privise prima oară peste lac, spre Fuji, îşi spusese: Ca la templu; îţi aminteşte de aleea de cedri din faţa altarului shintoist din sat. Numai că acolo copacii erau mult mai bătrâni, multiseculari, şi printre ei se zărea muntele sfânt, când stăteai pe treptele altarului pentru ofrande. Chiar dacă cedri lui Waldorf nu erau bătrâni de veacuri, priveliştea era totuşi solemnă şi gravă, iar Bertling amintise de Böcklin şi, prin asta, îl provocase pe Waldorf să-l contrazică.
Când Waldorf intră în cameră, Fuji era scăldat de soarele amurgului, în timp ce înlăuntrul camerei se şi făcuse întuneric. Waldorf deschise tocul şi scoase ochelarii, le şterse lentilele şi şi-i puse pe nas. Apoi aprinse lampa de pe birou. Avea un abajur de sticlă verde, demontabil, care răspândea o lumină calmă şi potolită prin cameră luminând viu doar biroul, fotoliul şi mica măsuţă de fumat, cu stiva de cărţi de pe ea. Camera, în sine, era învăluită într-o semiobscuritate verzuie şi, abia după ce te obişnuiai cu ea, observai culorile intense ale covorului de Belucistan, fondul lui roşu închis şi, pe el, desenele geometrice, în albastru închis şi negru; un covor despre care Waldorf spunea că-i aminteşte de Edgar Allan Poe. O remarcă enigmatică, pe care n-o explică.
Pe pereţi erau rafturi de cărţi, la fel cu cel pe care-l avea Barbara în camera ei. Iar vizavi de fereastra largă erau atârnate două tablouri: o Marină de Willem van de Velde şi un Interior de penelul lui Pieter de Hooch. Întrebat, de ce se mulţumeşte cu reproduceri şi de ce nu expune un original din colecţia sa, Waldorf răspunsese: „Pentru că voiam să am aici aceste două tablouri şi originalele nu sunt de vânzare: sunt expuse la Amsterdam şi la Londra”.
„Limitare şi spaţiu, îi explicase ei Barbarei, nu vreau să mă aventurez în amănunte privitoare la semnificaţia interiorului olandez, din perspectiva istoriei artei; poţi afla detalii în cartea lui Hans Jantzen, care se află pe poliţa de colo. De Hooch şi van de Velde îşi aveau limitele lor. Unul picta marine şi celălalt interioare. Dar s-au menţinut în limitele lor şi au fost în stare să le acopere integral. N-ar fi putut picta scene mitologice. Erau fericiţi în limitele lor, pricepuţi, fără îndoială; dar n-au ajuns să fie obtuzi la minte şi limitaţi, nici măcar bonomi. Fireşte, există tablouri mai măreţe, şi Rubens pune în mişcare întreg cosmosul când pictează marea. Despre Rembrandt nici nu vreau să mai vorbesc. Da, Rubens! Dar cine poate trăi în faţa unui asemenea tablou! Ε ceva pentru alt gen de oameni, nu pentru mine. Van de Velde şi de Hooch îmi ajung. Dar şi asta este o exprimare prezumpţioasă. Căci, dacă unul a pictat un interior şi celălalt o marină, înseamnă că împreună au pictat întreaga lume, şi nu poţi spune, totuşi: lumea îmi ajunge.”
Două tablouri pe pereţi, un birou cu lucrătura greoaie, pe care nu se afla niciodată nimic, două fotolii îmbrăcate cu pluş verde-închis şi cu rezemătoarele tocite, o masă pentru fumat şi rafturi de cărţi. Două dintre ele nu conţineau decât literatură referitoare la istoria antichităţii târzii şi a Evului Mediu, printre care glosare mari, corpus-ul din Bonn al istoriografilor bizantini, ediţia lui mai veche de la Paris şi, într-un dulap special, fotocopiile diferitelor manuscrise bizantine nepublicate, sosite cu puţin înaintea războiului.
Se aşeză într-un fotoliu adânc şi chibzui, dacă să-şi mai aprindă un trabuc înainte de masă. Dar renunţă, întrucât peste câteva minute Tomako avea să închidă obloanele de la ferestre şi, apoi, să-l cheme la masă.
Şi Tomako veni, într-adevăr. Era ea oare atât de drăguţă cum ar fi trebuit să pară, după descrierea Barbarei? Nu, nu mai era. De altfel trecuse bine de treizeci de ani şi îmbătrânise: amah a lui Waldorf, despre care toţi ştiau că e mai mult decât o simplă menajeră. Dar lumea nu prea mai vorbea despre asta. Doamna Beeskop afirmase odată că, de fapt, cei doi erau căsătoriţi într-ascuns. Dar de atâtea ori, ea nu se exprimase exact. Pentru holteii care trăiau de multă vreme în Japonia, exista ceva intermediar între soţie şi iubită, un fel de coomon law wife20. Dar Waldorf trimisese, oare, către autorităţile competente celebra carte poştală prin care se anunţa, în Japonia, încheierea unei căsătorii? Despre asta numai consulul general Brandenburg ştia ceva precis. Dar el tăcea; şi, când doamna Beeskop l-a întrebat odată, pe faţă, el a tras din ţigară, a zâmbit mucalit, a privit în fugă spre soţia sa şi a spus: „Ah, să lăsăm asta, doamnă Beeskop!”
Nici nu mai avea importanţă dacă Waldorf era căsătorit sau nu. Situaţia intrase în rutină şi nici chiar Tomako n-avea nevoie de declaraţia de căsătorie, de cartea poştală care, cum se spunea, clarifica juridic situaţia. Ea conducea gospodăria, iar când veneau musafirii europeni, şi cu atât mai mult în cazul celor japonezi, se făcea nevăzută sau nu era altceva decât amah.
Că mai trecea şi prin momente grele, că nu era totuşi decât o servitoare, se vedea când plecau musafirii. Dar Waldorf lăsa lucrurile în voia lor. Era nehotărât şi nu-i plăceau schimbările. Ea era de peste cincisprezece ani la el şi, sub raportul ăsta, viaţa lui o pornise pe un făgaş greşit, n-avea ce-i face! Cu mulţi ani în urmă îşi făcuse de mai multe ori curaj şi încercase să schimbe situaţia; dar nu izbutise.
În ochii multor prieteni această legătură cu amah era ceva ce nu se potrivea cu felul lui de a fi. Unii bătuseră în retragere şi-l abandonaseră. Şovăiau când erau invitaţi la el acasă. Pe vremea aceea Waldorf îşi începuse şi activitatea scriitoricească. Doamna Brandenburg, singura care era fermă, îi spusese odată, în cursul unei plimbări prin grădină:
„Waldorf, dumneata n-ai decât puţine cusururi: unul chiar înlăuntrul dumitale: nehotărârea şi inactivitatea. Iar unul exterior: amah a dumitale. Toate cusururile celelalte, micile dumitale vanităţi – îţi pot fi trecute foarte uşor cu vederea.”
„Da, doamnă, răspunsese el, aşa a fost să se-ntâmple.”
„Prostii, Waldorf! Vorbeşti ca Jochen Nüssler. Începi să devii un om ciudat şi bizar. Ia adună-ţi minţile! Ai destinul în mâna dumitale. Îţi poţi schimba viaţa.”
Waldorf, căruia această propoziţie îi amintea de un citat, privi o clipă pieziş, într-o parte, apoi spuse, puţin cam abătut şi resemnat:
„Vai, doamnă, o cură forţată? Mda, acum cincisprezece ani, dar acum? Şi, la urma urmei, nu-i chiar atât de rău.”
Pe scurt: lucrurile au rămas ca mai înainte.
Tomako veni şi închise obloanele de la ferestre. Purta o basma sinilie şi un şorţ de bucătărie. Şi cine o vedea astfel se întreba, de bună seamă, uimit, de ce se spunea că amah a lui Waldorf era drăguţă. Dar pe vremea când predecesoarele doamnei Beeskop se agitaseră, în Tōkiō-ul anilor douăzeci, pe seama lui Tomako şi a aventurii lui Waldorf, ea era încă foarte prezentabilă. În ceainăria, unde era angajată pentru a distra oaspeţii, se bucura de un renume bun, ca tovarăşă de petreceri, şi existau diferiţi europeni holtei şi chiar oameni însuraţi, care se interesau de ea de-ndată ce veneau la ceainărie.
Tomako puse papucii de casă înaintea fotoliului şi întrebă:
„Italienesc sau franţuzesc?”
„Ah, lasă vermutul azi! Dă-mi mai bine un Bitter pentru stomac, din cel de la Shanghai!”
„Înainte de masă? De altfel, am avut dreptate.”
Waldorf n-o mai contrazise, ca în urmă cu câteva zile. Îşi scoase ochelarii, o privi pe Tomako, clipind, pe deasupra lor şi îi şterse încă o dată.
„Amah a lui spune că se-ntâlnesc aproape în fiecare zi.”
Waldorf dădu din cap şi continuă să-şi şteargă ochelarii.
„De cele mai multe ori vine la el după masa de seară, dar uneori şi în miezul zilei şi…”
„Bine, bine, Tomako. Dar vorbeşte foarte serios cu amah a lui să nu bată toba! N-ai putea să-i duci, totodată, un mic cadou? Câteva pachete de ţigări americane?”
„Nu, mai bine nu”, spuse ea…
„Bine şi-aşa, pe urmă să vedem cum vor evolua lucrurile. Acum adu sticla cu Bitter, Tomako!”
Ce se petrecea însă, de cealaltă parte a lacului, în sat, şi de ce avea atât de des migrenă Otilia, sau – cum prefera să i se spună – Valeria Beeskop? Îi devenise Ziethen infidel? Se uita cu ochi pofticioşi, mângâindu-şi mustăcioara subţire, după alte fete? Sau o dezamăgea din alt punct de vedere: n-o mai iubea?
N-o mai? Dar oare cei doi se iubiseră cu adevărat? Da şi nu. Da, întrucât legătura dintre ei – să folosim doar această expresie din limbajul servitoarelor, căci defineşte foarte bine situaţia unuia faţă de celălalt – da, căci se iubiseră, în măsura în care „legătura” trebuie inclusă în noţiunea largă de iubire. Dar această legătură se afla în situaţia în care noţiunea de iubire îşi pierduse forţa, în zonele periferice, unde se diluează şi nu mai cuprinde omul în totalitatea lui. Astfel pluteau amândoi în derivă, pe lângă limitele exterioare, într-o direcţie unde noţiunea nu mai e chiar pură, ci devine îndoielnică şi unde cuvântul uzual „legătură” circumscrie o bună parte din relaţia reciprocă; într-o direcţie unde ştiinţa, ştiinţele naturale şi psiho-analiza trebuie să procedeze fără sfială şi să ofere cercetătorului cunoştinţe exacte, şi uneori surprinzătoare, despre aceste zone ale iubirii, de la care pornind, el – cercetătorul – încearcă – fireşte fără mult succes – să pătrundă în alte „spaţii”, care vor rămâne mereu în întuneric, în ciuda tuturor eforturilor sale. Dar, în aceste spaţii întunecate, ei nu iubeau.
Lucrul depăşea posibilităţile amândurora; iar Valeria Beeskop nu trecuse dincolo de aceste antespaţii, încă din vremea când dansa cu prietena ei prin balurile dintre Kurfürstendamm şi Grădina Zoologică, aşteptând cavaleri. Se şi complăcea foarte bine în situaţia aceasta şi nu ştia că mai există ceva şi dincolo de ea.
Ataşatul Ziethen – trebuie să-i dezvăluim acum şi prenumele, cu toate că-l pusese adesea în încurcătură la şcoală ca şi în profesiune – Wenzeslaus Ziethen, prescurtat de Otilia în Wenzel, aşadar, Wenzel Ziethen n-a fost primul care a introdus-o în mai sus amintitele spaţii profano21 ale templului iubirii. Cum am mai arătat, ea amenajase la Tōkiō camere pentru holtei şi pentru văduvii de paie, ale căror soţii erau plecate; şi îi preferase mai cu seamă pe văduvii de paie, pentru că ştiau să tacă mai bine decât holteii.
Iubirea doamnei Beeskop avea o însuşire remarcabilă: era de scurtă durată; şi, în anii mai de demult, când încă mai scria ocazional poezii, Otilia o comparase odată – în nişte versuri pe care le publicase într-o revistă pentru femei, cunoscută şi mai de soi – cu un fluture care zboară din floare în floare, sorbind ici-colo câte un pic de miere şi murind în faptul serii. De unde să cunoască ea lucrurile chiar atât de exact, ea care crescuse într-o metropolă şi în alte concepţii! Două scrisori adresate redacţiei revistei îi explicaseră între timp Valeriei Beeskop, că poeta se înşelase şi confundase fluturele cu musca efemeră. Obiecţii prozaice, care dovedeau că niciunul din cei doi cititori nu pătrunseră până în miezul operei de artă. Oricum, această critică îi tăiase pentru câteva săptămâni pofta de a mai face poezii. Nu mai putea să însăileze niciun vers, nici chiar atunci când cânta cea mai bună orchestră şi când dosul nescris al listelor de băuturi sau al cartonaşelor de pus sub halbele de bere, adăstau îmbietor în faţa ei; şi, doar, şi unele şi altele îi insuflau de obicei dorinţa de a-şi exprima sentimentele în versuri.
Valeria zbura din floare în floare. Se plictisea repede de iubiţi; începea să soarbă câte un pic de miere – pentru a folosi expresia ei – după care trecea la altul.
Iubirea ei – dacă vrem să numim astfel acest fel de înclinaţie – se răcea repede. Începea prin dureri puternice de cap în regiunea occipitală, care îşi făceau apariţia când se afla împreună cu iubitul ei; şi aceste dureri erau urmate, cu regularitate, de plictis – un sentiment care, la următoarele crize de migrenă, se intensifica până la a deveni respingere, repulsie, scârbă. Deodată nu mai putea suferi să vadă dinţii partenerului. Sau mirosul loţiunii lui de păr o făcea să i se brobonească de sudoare fruntea şi buza de sus, şi se făcea palidă, când capul lui se apropia prea mult de ea. Un diplomat meridional avusese, odată, mustaţa parfumată! Durerile de cap se intensificau de la o zi la alta şi adeseori Valeria plângea noaptea în pat. Apoi, într-o zi, fluturele îşi lua zborul, după ce scria o poezie, şi se ducea mai departe.
Ziethen, care nu cunoştea aceste simptome şi nu învăţase să le evite, le provocă cu dezinvoltură.
„Wenzel, îi spuse ea într-o seară, nu te-ai bărbierit.”
„Bineînţeles că m-am bărbierit.”
„Ia ascultă: uite aici, sub bărbie! Pur şi simplu nu te cred.”
Ziethen zâmbi misterios şi tăcu.
