„Himpeluţ şi Pimpeluţ
S-au urcat pe-un munte mic.
Himpeluţ era un gnom,
Pimpeluţ doar un pitic”
Copiii aveau nişte beţe lungi, care le slujiseră mai înainte drept puşti la vânătoarea de lupi – puteau fi amândouă deodată, şi lupi şi vânători – şi îşi îndoiau şi ei picioarele şi cântau împreună cu Bertling, cât îi ţinea gura, cântecul despre Himpeluţ şi Pimpeluţ.
Bertling se sacrifica. Dar avea gândurile lui ascunse, în timp ce mergea spre barcă împreună cu Himpeluţ şi Pimpeluţ, în mărime naturală. Un lup în blană de oaie! Astfel, totul părea mult mai inocent: ca şi cum venise doar ca să amuze copiii şi să repare locuinţa.
Dar doamna Beeskop avea ochi ageri şi, când intră în casă, o puse pe Barbara să-i arate ce făcuse Bertling azi. Retezase câteva stinghii, cu ferăstrăul – se mai vedea încă puţin rumeguş în roka – şi tăiase două-trei fâşii de pâslă. Bertling îi explică doamnei Beeskop dificultăţile: dacă va umple cu fâşii de pâslă crăpăturile dintre duşumelele rokăi, oare nu vor fi împinse în jos, când calci cu picioarele pe ele, şi nu vor cădea apoi afară?
„După cum spune faima dumitale, ai o mare experienţă în amenajarea interioarelor şi ţi-ai făcut o bună reputaţie la Tōkiō ca arhitectă decoratoare.”
Doamna Beeskop îl privi pătrunzător. Niciodată nu ştia ce voia să spună Bertling. Dar îi explică, totuşi, de ce era lipsit de sens şi nepractic să îndese fâşii de pâslă în crăpături. Ar trebui să bată stinghii între duşumele şi, mai cu-seamă ar trebui să astupe bine cu scânduri soclul, de jur împrejurul casei.
„Prea multe n-ai făcut azi, Bertling!”
„O pauză prelungită pentru cafea, cu Barbara. Beatrice Streusand a avut oră de pian, iar Himpeluţ şi Pimpeluţ se joacă…”
„Nu e nevoie să-mi dai socoteală de timpul dumitale. Dar, pe viitor, am să vin mai des şi am să te supraveghez la lucru.”
„Pentru Dumnezeu!”
Da, Valeria Beeskop, aranjase cândva şi interioare de case. Dar acum avea migrenă.
În epocile când avea migrenă, iubirea ei pentru copii nu mai cunoştea limite. Astfel se vădi că unul din pulovăre, cel pentru Wolfram, era aproape gata, iar cei pentru Ulli îl şi începuse.
Doamna Spittler veni, puse violoncelul de-o parte, rezemându-l de pian, apoi se aruncă în fotoliu cu atâta vioiciune tinerească, încât îi trosniră arcurile. Şi, în timp ce-şi aranja fusta deasupra genunchilor, privi în jur, cu capul puţin lăsat pe spate, astfel încât ochii îi erau deschişi doar pe jumătate, şi parcă aşteptau aplauze pentru intrarea ei în casă şi pentru ieşirea în public. Dar Waldorf se aşezase pe canapea, îşi scosese ochelarii şi-i ştergea cu un petic gălbui de piele de căprioară, pe care opticianul i-l pusese, prevăzător, în tocul ochelarilor. Iar Bertling privea spre Waldorf, de parcă voia să spună: „Vezi, aşa e ea! Nu trebuie să ne lăsăm impresionaţi!”
Apoi, îşi aruncă, totuşi, ochii spre ea. Îl surprinse faptul că nici folosirea din belşug a pudrei şi a rujului nu putea masca ridurile. Dar, când se mişca plină de vioiciune şi nestânjenită, puteai trece peste asta cu vederea. Ridică din sprâncene şi o întrebă pe Barbara, pe un ton de amabilitate condescendentă, de ce vrea, de fapt, să dea un concert aici, sus.
Şi, ce să vezi, Barbara se intimidă şi nu ştiu să răspundă cum trebuie, nici chiar la întrebarea aceasta, şi dădu vina, în cele din urmă, pe Waldorf; el fusese, de fapt, cel care concepuse planul.
Iar Waldorf? „De ce am vrut noi – spuse «noi» – să dăm un concert? Aşa, la repezeală, nu pot să indic nici eu vreun motiv.” Doamna Spittler ridică mâna, liniştindu-l, de parcă ar fi vrut să-i spună să se mai gândească, întrucât nu e mare zor să răspundă numaidecât.
„De ce se dau de fapt, concerte, stimată doamnă?”
„Ei, spuse doamna Spittler zâmbind, un motiv îl constituie aplauzele, scena, proiectoarele. Omul vrea să fie văzut, auzit. În ultimă analiză cam la asta se rezumă.”
„Nu e cazul şi cu noi, răspunse Waldorf, nu, absolut deloc. Nu vom avea nici scenă, nici proiectoare aici, la poalele lui Fuji; iar în ce priveşte aplauzele, ei, da… Dumneavoastră sunteţi obişnuită cu altfel de ovaţii.”
„Atunci aveţi motive mai profunde, pur artistice?” întrebă doamna Spittler.
„Poate…” făcu Waldorf şi – în grabă – nu se pricepu să găsească un alt răspuns mai bun, la ironie.
„Oricum, eu voi participa”, spuse doamna Spittler surâzând şi se strădui – aproape cu succes – să evite impresia că ar accepta-o ca pe o reprezentaţie de binefacere. „Am şi adus câteva note. Aici sunt câteva Sonate pentru violoncel şi pian de Haydn. Le-a publicat Klengel la o sută şi cincizeci de ani după ce fuseseră scrise. Apoi, uite o Tocată şi o Fugă de Bach, aranjate de Casals pentru violoncel şi pian. Vrei să începem cu bucata asta?”
Barbara se aşeză la pian; doamna Spittler luă violoncelul şi puse notele pe pupitrul pe care-l întinsese Bertling.
Dar Waldorf avu ceva de obiectat.
„Ce-ar fi, spuse el prevăzător, dacă aţi începe mai întâi cu una dintre Sonatele de Haydn… Ştiţi, bucăţile astea aranjate…”
„Ce ai împotriva lor? Sunt făcute cu multă îndemânare şi sună foarte frumos. Vrei să-mi dai tonul?”
Şi începu să-şi acordeze instrumentul, repede şi sigur.
„Da, făcute cu multă îndemânare şi sună frumos!”
„Nu-ţi ajunge atât, domnule doctor Waldorf? Ah, noi germanii vrem totdeauna ceva ce sună ca o revelaţie. Asta ne duce apoi la Graal, la miturile străvechi; şi nu mai putem nimic, dacă nu coborâm, măcar o dată, până la «mame». Ε un lucru în felul său, înduioşător. Dar, fie cum zici. Aşadar prima Sonată de Haydn. Începi dumneata”.
Cântară. Doamna Spittler, îşi stăpâni cu uşurinţă instrumentul, chiar şi în ultima parte. De fapt nu cânta Sonata pentru prima oară. Dar Barbara trecu, uneori, prin momente grele; totuşi, când puseră notele de-o parte, doamna Spittler nu-şi precupeţi laudele, care sunară puţin prea binevoitor şi încurajator; ea, doamna Spittler, nici nu se aşteptase la una ca asta aici, sus.
Căzură uşor de acord să includă în program această Sonată de Haydn şi, dacă mai voiau, să cânte şi aranjamentul de Casals, care suna foarte frumos – şi Waldorf fu primul gata s-o recunoască –, atunci cu Dumnezeu înainte. Nu mai vru să spună nimic despre faptul că Sonata fusese „aranjată” pentru a da prilej unui violoncelist să strălucească.
În timp ce luau ceaiul, doamna Spittler povesti anecdote şi istorioare despre muzicieni celebri; anecdote în care putea strecura, fără ostentaţie şi doar într-o propoziţie secundară, că şi ea cântase cu unul sau altul dintre ei, la Londra sau la Paris, la Florenţa sau la Berlin, şi care demonstrau că doamna Spittler era o femeie cu faimă mondială.
„Noi, cei din Berlin…” începu ea.
„Sunteţi din Berlin, doamnă?”
Doamna Spittler confirmă că este din Berlinul care a fost dintotdeauna „admirat mult şi mult criticat”. Până şi autorul citatului amintit, avea sentimentele împărţite, pentru şi împotriva capitalei prusiene, pe vremea când – bătrân şi în halat – se plimba prin grădina lui şi scria, în fiecare dimineaţă, o duzină de versuri din partea a doua a lui Faust.
Cită zeii Mani ai celui pe care-l numea, prietenos şi condescendent, olimpianul, şi vorbi despre el ca despre un unchi bătrân, care, la o vârstă înaintată, era încă un om şi jumătate, dat dracului. Dar nu putea să sufere Berlinul şi nici pe berlinezi, cu excepţia lui Zelter. Asta, una, i-o puteai trece cu vederea, dar faptul că s-a tutuit cu bătrânul burtă-verde Zelter, în timp ce saloanele berlineze erau populate pe-atunci de un Humboldt, un Hegel şi – ah, şirul lor ar fi mult prea lung.
Bertling încercă să vorbească despre vizita lui Schiller la Berlin şi despre planurile lui berlineze; zadarnic, întrucât doamna Spittler află că şi Waldorf era berlinez, ceea ce nu prea îi convenea.
