Otilia simţi subit dureri în ceafă. Şi trebui să plece. Rămas singur, Ziethen deschise melancolic caseta cu fotografiile despre care le povestise adesea, cu un aer misterios, cucoanelor lui, fotografii care însă nu ofereau nici pe departe ceea ce te aşteptai să vezi, după aluziile lui în doi peri doar pe două cucoane dintr-o fotografie le cunoştea mai bine şi de altfel, acestea erau lungite foarte decent pe o plajă, în costume de baie; fotografiile fuseseră făcute în timpul unei excursii de la Salonic la Cherson. Una dintre ele era sora lui, iar cealaltă îl respinsese categoric. Toate celelalte fotografii erau cumpărate din comerţ şi femeile din ele, sumar îmbrăcate, nu-l cunoşteau pe domnul Ziethen nici după nume.
Ziethen era un om nefericit, sucit, anapoda. În anii săi de tinereţe – avea, ca şi Bertling, treizeci şi cinci de ani – fusese un tip original şi colegii săi nu-l luau în serios. Nu putea urmări cursul evenimentelor, mai ales întâmplările din ultimii ani. Era pe altă lume. Stimulat de şederea sa la Salonic, acorda o mare atenţie istoriei vechi şi – înrudit în unele privinţe cu doamna Spittler – se preocupa de femeile celebre, din legendă şi istorie, de la Aspasia până la Livia şi Cleopatra; şi, cu un zel plin de ardoare, chiar şi de personaje excentrice, în parte mitice, în parte istorice, ca Semiramida, Pasiphae, Julia – fiica lui Augustus – şi Mesalina.
Era oare atât de pervertit? Nu, studia aceste apariţii numai pentru a face paradă de cunoştinţele sale, pentru a face pe expertul foarte rutinat în aceste sfere întunecate şi a lăsa să se înţeleagă că nu i se mai pot spune verzi şi uscate. Astfel îşi făcea veacul în curtea exterioară a templului iubirii, în cămările lui de vechituri; dar, ca şi doamna Beeskop, nu pătrundea până în sanctuarul lui.
Şi, tot ca şi ea, nu ştia că abia dincolo de zona prin care rătăcea se afla fanum-ul. Poate că uneori simţea acest lucru, dar cercetările sale nu-i arătau calea adevărată. Era sucit, anapoda, mergea pe un drum greşit. Nu ştia sau nu recunoştea, faţă de sine însuşi, că era un out-sider.
Şi, apoi, se sfădea cu destinul, că nu se născuse „von” Ziethen.
Era un snob care imita aspectele exterioare şi încerca să răzbată, prin ele, înlăuntru. Era un cunoscător excelent al protocolului şi era consultat adesea, de ambasador, în această privinţă. Putea să fixeze fără greş aranjamentele la mese, se pricepea surprinzător de bine în materie de decoraţii şi de clase ale acestora, de ierarhie a rangurilor şi de ceremonial. În reuniunile de societate ridica adesea probleme foarte rafinate: dacă guvernul din Bombay invită la cină, la el acasă, pe vice-regele Indiilor, pe prinţul de Wales, pe Duke of Gloucester, un cardinal şi pe sultanul din Johore – care este ordinea de aşezare la masă? O chestiune foarte dificilă şi putea să discute îndelung despre faptul că, în calitatea sa de papă potenţial, cardinalul are rang de moştenitor al tronului, dar că trebuie cercetată, problema, cine e mai mare în rang: cardinalul sau prinţul de Wales?
— Şi, pe urmă, cine e reprezentantul maiestăţii sale regelui Marii Britanii? Prinţul de Wales sau viceregele Indiilor? Iar soţia viceregelui vine înaintea ducelui de Gloucester sau chiar a prinţului de Wales? Cita din memorie părţi dintr-un Royal Warrants, pe care regina Victoria - care se pare că manifestase, pe bună dreptate, un mare interes faţă de aceste probleme – îl promulgase, în anul 1871, cu privire la ierarhia rangurilor în India.
Ziethen n-avea mână norocoasă în viaţă şi avea prea puţin succes chiar şi la femei, cu toate că în domeniul acesta făcea cele mai mari eforturi. Doamna Beeskop era un caz fericit pentru el; îi căzuse, cum s-ar spune, în braţe, pentru că nu găsise altceva mai bun aici, sus. Era singură, iar el era liber; în afară de asta, era altfel decât bărbaţii din episoadele ei precedente, puţin sucit şi bolnav, ca şi ea.
Dar n-a putut s-o păstreze. Când a observat că vrea să se scape de el, a apucat pe o cale greşită pentru a-i recâştiga iubirea. A lăsat să-i crească barbă, o alegorie a virilităţii. A vrut să pară un tip cutezător. S-a fudulit cu fotografii din trecutul său, ba chiar n-a ezitat să-i ofere, mai din plin, cadouri. Dar nici cu asta n-a putut s-o mai reţină multă vreme.
Crizele de migrenă se intensificară şi, până la urmă, pur şi simplu Otilia nu mai veni, pretextând că are ochii inflamaţi. Că asta se vede şi după globurile ochilor şi după pleoapele puternic înroşite şi cu vinişoare congestionate. Printre altele spuse că nu mai poate să scrie traducerea aceea stupidă.
Când, la câteva zile după aceea, Anita Krämer îl întrebă direct despre legătura lui cu doamna Beeskop, el zâmbi misterios şi declară, după o lungă şovăială:
„Gentlemanul plăteşte şi tace.”
Ulterior mai reveni o dată la acest subiect şi inventă o istorie surprinzătoare, anume că ea căzuse în genunchi în faţa lui şi îl implorase s-o păstreze. Dar că el trebuise să strige, dur şi neînduplecat, deşi nu fără compasiune lăuntrică: „Nu!”
Începuseră şi lui să-i apară câteva tuleie în barbă…
După cum s-a putut vedea din discuţia lui Ziethen, Anita Krämer şi Hilda Pohl veniseră la Karuizawa, dând curs unei invitaţii pe care doamna Brandenburg o făcuse vag cu multă vreme în urmă. Fireşte că aveau să vină joi după-masă la prietena lor Sabina. Da, vizita la ea era un punct important din programul călătoriei lor.
Miercuri seara Sabina se decise totuşi să se spele pe cap cu toate că Barbara se opuse. Rezultatul fu cel prezis de Barbara: joi coafura Sabinei era în neorânduială, părul îi stătea vâlvoi, cu toate că purtase toată dimineaţa o basma de mătase pe cap.
Astfel ziua începu sub auspicii defavorabile şi, în loc să izbucnească în strigăte de admiraţie, atât Hilda Pohl cât şi Anita Krämer declarară că noua coafură, care a cam început să se demodeze, nu-i venea deloc bine Sabinei. Părul se poartă mai scurt, cum arată ilustraţiile din revistele americane. Sabina fu nevoită să recurgă la argumentul puţin convingător, după cum prea bine ştia, că părul e proaspăt spălat şi că din cauza asta îi stă într-un mod care o dezavantajează. De altfel, Hilda Pohl avea o coafură foarte îndrăzneaţă, cu multe buclişoare adunate în creştetul capului. Iar Sabina îndepărtă, cu deplin succes, discuţia asupra ei.
Barbara îşi luase rămas bun îndată după masa de prânz. Voia să facă o mică plimbare pe unul din munţi.
„Ştii, Sabina, pe Bauschan îl iau cu mine; pe băieţi nu! Cred că e prea obositor pentru ei. Pot să se joace aici, în grădină, şi voi să vă mai uitaţi din când în când să vedeţi ce fac.”
După ce plecă, Anita Krämer nu-şi putu înăbuşi un oftat.
„Ah, Sabina, dacă ar arăta şi mama mea aşa ca a ta! Zău, s-a menţinut bine! Cum a plecat aşa, cu taiorul maro, cu pantofii fără ciorapi, bronzată şi cu buzele roşii – parcă era dintr-un jurnal de mode. Şi mai are încă, o siluetă, de-ai putea crede că e sora ta, sora ta mai mare. Căci silueta ta, Sabina, ar putea totuşi să se mai împlinească puţin.”
„Păi, e mama mea vitregă şi abia dacă are cu vreo doisprezece ani mai mult ca mine”, spuse Sabina şi se făcu că nu aude ultima propoziţie, care o atinsese sensibil.
„Da, ştiu, dar totuşi… Uite la mine, eu mă dezvolt încă de pe acum. Aici, la şolduri… Nici nu vreau să mă gândesc cum o să arăt, când voi fi de vârsta mamei tale.”
„Şi eu m-am îngrăşat, în ultimele luni, cu patru kilograme.”
„Cu toate astea, Sabina, ne menţinem părerea că ai putea să te mai împlineşti puţin.”
Şi se contraziseră mai departe.
Anita Krämer se rujase tare şi-şi dăduse şi pe obraji cu roşu, pe care acum nu mai trebuia să-l împrumute de la diferitele amah. Îşi făcuse rost de o serie de preparate cosmetice pe care le folosea din belşug. Şi Sabina recunoscu că Anita era foarte versată în privinţa asta şi că nu mai era o gâsculiţă de la ţară. Avea un ten uşor gălbui şi o formă exotică, frumoasă, a ochilor; Anita avea o bunică japoneză. Cel mai remarcabil amănunt – şi Bertling atrăsese, primul atenţia asupra lui – era gura, care n-avea colţuri, ci părea să fie rotundă. Nu era o gură, era o gaură, spusese Bertling, care regreta totodată că n-o avusese în clasa lui. „Căci trebuie să ştii, Sabina, că părerile tinerelor fete în privinţa mea nu concordau, erau chiar împărţite, şi n-ar fi dus-o uşor cu mine.”
„Ştii că Gudruna s-a logodit?” întrebă Anita.
„Nu, răspunse Sabina, tocmai Gudruna, cu coşurile alea multe pe faţă? Vai, ştii, aici suntem pe partea cealaltă a lumii! Nici măcar în sat nu afli nimic.”
„Să vezi, am aflat câteva noutăţi nostime de tot! De pildă, că s-a terminat idila dintre doamna Beeskop şi Ziethen.”
„Nu-i cu putinţă! Asta ar fi trebuit s-o ştiu.”
„Ultimele evenimente, Sabina. O ştim de la ambii participanţi, eu de la Ziethen, iar Hilda de la doamna Beeskop. Şi ştii care a fost motivul? S-au certat din cauza bărbii lui Ziethen.”
„A bărbii lui Ziethen? Ar fi trebuit să se obişnuiască cu ea, de câtă vreme e împreună cu el.”
„Nu-i vorba de bărbie ci de barbă. Şi-a lăsat să-i crească barbă!”
Sabina nu ştia nici despre asta nimic. Anita Krämer relată istoria ciudată pe care i-o povestise Ziethen: că Otilia se aruncase în genunchi înaintea lui. Considerau că era întru totul neverosimilă. Ziethen minţea. În privinţa barbişonului, părerile erau împărţite. Sabina pomeni de ciudatele simţăminte, pe care le avusese când el îi sărutase mâna.
„Nu ştiu dacă vă puteţi imagina. Am simţit că mă furnică ceva pe şira spinării. Ai impresia că ţi se zbârleşte părul. Ce mai încolo şi-ncoace, nu e neplăcut…”
„Zău, Sabina, nu trebuie să intri chiar aşa în amănunte, de parcă noi am fi nişte gâşte.”
Nu, sigur că niciuna nu mai era gâscă.
Îşi propuseseră s-o facă pe Sabina să înţeleagă acest lucru.
Sabina nu era împotriva barbişonului lui Ziethen. Cu toate că nu-l văzuse încă şi că trebuia să-şi rezerve dreptul la o părere definitivă, găsi totuşi că era ceva ieşit din comun. Toţi ceilalţi sunt atât de mic burghezi, atât de onorabili…
