„Domnişoara se îndeletniceşte cu literatura, din câte am auzit?”
„Nu,” ripostă Sabina şi se roşi toată, îngrozitoarea asta de madam Beeskop!
„Nu doamna Beeskop mi-a istorisit despre asta, domnişoară, ci cele două prietene ale dumitale, fireşte sub jurământ că voi tăcea chitic. Totuşi, între prieteni…”
„Nu e câtuşi de puţin adevărat, domnule von Ziethen.”
Dar spusese asta pe un ton nu prea convingător şi, deodată, nu i se mai păru chiar atât de neplăcut faptul că prietenele ei răspândiseră zvonul.
„Într-adevăr? întrebă Ziethen, îndoindu-se, sau eşti numai modestă?”
Sabina surâse timid.
„Vezi, mi-am închipuit eu numaidecât. Şi ce temă? Sau nu e îngăduit s-o aflăm decât mai târziu?”
Slavă Domnului, încă nu ştia nimic despre Dama cu camelii.
„Nu, domnule Ziethen, totul e o prostie fără sens şi nu trebuie să crezi ce-ţi povestesc cele două.”
„Regret că nu vrei să-mi destăinui secretul. Altfel mi-ar fi făcut plăcere să-ţi arăt şi eu ceva ce-am publicat.”
„Un roman?”
„Nu, nu e chiar un roman. Ceva mai degrabă în domeniul ştiinţific. Şi nu în volum, ci doar studii, hm, articole – studii prea suna a şcoală – articole despre diferite domenii ale ştiinţei antichităţii. Dacă vreo câteva din teme n-ar fi cam delicate, ţi le-aş fi arătat cu plăcere, odată. Unele au apărut şi cu ilustraţii…”
„Ascultă, trebuie să-mi împrumuţi neapărat, odată, articolele. Da?”
„Hm. Îmi dai voie să mă mai gândesc? Nu-mi place să le dau din mână. Nu le-am arătat nici chiar… nici chiar doamnei Beeskop, cu toate că a lucrat pentru mine. Căci au apărut sub pseudonime; şi apoi temele – eşti bineînţeles discretă, domnişoară – temele nu sunt pentru un public mai larg, care s-ar apropia de aceste articole cu premise şi idei nu tocmai nepreconcepute.”
„Vai, ce păcat!”
„Fireşte, dacă insişti… dacă vei trece odată, ocazional, pe la mine, domnişoară… Dar asta rămâne absolut între noi, nu-i aşa?”
„Unde ai fost azi după-masă, mama?”
„Acasă, bineînţeles. Dacă mă scuz că nu pot veni la doamna Wangendorf din pricina durerilor de cap, vezi bine că nu mă pot arăta pe-afară.”
Da, Barbara rămăsese acasă, iar Bertling căptuşise crăpăturile din bucătărie. De fapt nu realizase mare lucru aşa cum îi explică Sabinei, bucătăria era încăperea cea mai dificilă din casă. Cel mai bine ar fi dacă ar monta o uşă nouă. Deşi era încă prea devreme pentru asta, înfăşurase şi pompa de apă cu câteva funii de paie, aşa încât nu se putea întâmpla nimic, chiar dacă gerul avea să vină pe neaşteptate.
Bertling începu să vină tot mai des după-amiaza, ba chiar nu trecea nicio zi fără să-şi facă apariţia, aşa că Sabina punea, din obişnuinţă, trei ceşti de ceai pe masă. Într-o zi el aduse cu barca, din sat, vreo trei duzini de scânduri, cu care făcu un şopron lângă peretele casei, pentru cărbunii ce se stricau în ploaie. Şi mai erau încă multe treburi de făcut, pe care o mână de femeie nu le putea rezolva, cu atât mai puţin Barbara, care trebuia să aibă grijă nu numai de copii, ci şi de mâncare şi îmbrăcăminte, şi care, în plus, mai dădea şi cincisprezece ore de pian pe săptămână.
Bertling depozită cartofii în beci. Tăie lemnele şi le făcu stivă sub streaşina ieşită în afară a casei. Într-o zi aduse chiar un reşou electric, de care Barbara şi Sabina se bucurară nespus. Căci, acum, nu mai trebuiau să facă focul, dimineaţa, în soba de mangal şi puteau dormi un sfert de oră mai mult.
Munca nu se termina niciodată pentru el. Dădu o mână de ajutor chiar şi când fu bătut covorul cel mare Beschir; amândouă, Barbara şi Sabina, recunoscură că fără Bertling n-ar fi putut isprăvi treaba într-o singură dimineaţă. Se strică pompa de apă şi trebuiră să aducă apă din lac. Bertling aduse a doua zi, din sat, cleşti şi chei fixe pentru şuruburi, demontă întreaga pompă, ale cărei piuliţe le înţepenise rugina pe şuruburi, puse o garnitură nouă de piele la piston şi, spre mirarea tuturor – mai cu seamă a celor doi băieţi, care nu putură fi determinaţi, nici măcar cu cuvinte aspre, să se culce după-masă şi rămaseră să privească reparaţia – pompa funcţionă din nou după-amiază, mai uşor şi mai bine decât înainte. Acum, Bertling trebuia doar să mai lege paiele în jurul ei; şi treaba fu făcută într-o jumătate de oră. De ziua naşterii domnului Wangendorf, însă, îi trebuise o întreagă după-amiază pentru asta!
Şi Barbara? Nici urmă de obsesii? Nu, şi era mândră de asta. „Era fermă”, chiar dacă Waldorf nu prea era sigur de asta. Sau vrusese să spună altceva? Se iubeau încă la fel de mult. Desigur că, adesea, ascunzătoarea de sub blocul de lavă era goală, dar numai pentru că Bertling venea în casa lor zilnic.
La Barbara se simţea ca acasă. Da, se ocupa tot mai des de cei doi băieţi. Le construise o roabă şi într-o seară le meşteri un garaj pentru ea, care era atât de greu, încât nici chiar Bertling nu-l putea căra decât anevoie. Dar încăpeau în el nu numai cele două automobile, ci şi jucăriile celelalte: un ursuleţ de pluş, o barcă cu pânze, diferite cutii şi cuburi de construit; iar în fereastra garajului se puteau pune chiar şi cărţile cu poze, într-o despărţitură specială. Un obiect foarte practic, dar care era, totuşi, din păcate, atât de mare, încât n-avea loc în cameră şi nu putea fi pus nici în roka. Îşi găsi locul în tindă şi atunci se vădi că acoperişul plat al solidului garaj putea fi folosit chiar ca treaptă şi ca loc de păstrare pentru ghete şi papuci.
Oare Barbara şi Bertling puteau păstra iubirea lor, secretă? Oo, se păzeau bine, fiindcă asta era partea cea mai frumoasă, faptul că nimeni nu ştia nimic. Dar chiar nu ştia oare nimeni de asta? Odată, în cursul unei plimbări – erau aproape de povârniş şi mergeau la braţ – îi întâlni ţăranul Schöppe, cu flinta lui. Toţi trei se speriară. Schöppe n-avea permis de vânătoare şi nici banderola pe care, conform dispoziţiilor guvernului japonez, trebuia să scrie „vânător”. Barbara îşi retrase iute braţul de sub cel al lui Bertling. Schöppe dădu bineţe, dar nu se opri decât câteva secunde. Nu voia să deranjeze.
„Dar nu ne deranjezi deloc, domnule Schöppe.”
„Da, am întârziat. Nu e nimeni acasă şi vacile sunt încă nemulse. Da, atunci la revedere!”
„La revedere, domnule Schöppe! Am să vin şi eu numaidecât la dumneata, să iau laptele. N-ai împuşcat nimic?”
Dar Schöppe cotise după colţ şi n-o mai auzi.
Sabina era azi de jurnă şi se duse la Schöppe. Barbara veni târziu acasă, şi la cină avură doar tartine cu unt, căci se făcuse prea târziu ca să mai fiarbă orezul.
Erau amândoi prevăzători şi de cele mai multe ori, Barbara pleca de acasă abia după ce Sabina se retrăgea în camera ei. Sabina nu mai ţinea un jurnal, nu mai aştepta inspiraţii şi se lepădase şi de metodele de lucru ale lui Schiller. De aceea adormea repede.
Dar, la câteva zile după aniversarea domnului Wangendorf, Barbarei i se întâmplă un lucru ciudat, care o nelinişti câtăva vreme. Era ora zece, când ciocăni la Bertling. Se aşezară pe divan. Veioza de lângă fotoliu ardea şi lumina doar o parte din cameră. Divanul se afla în penumbră. Barbara sta rezemată cu capul de umărul lui Bertling, iar el îşi ţinea mâna pe părul ei. Deodată ea se ridică încet şi privi ţintă spre fereastră. Era albă la faţă. Apucă mâna lui Bertling şi-o strânse tare.
„Ce e?”
„Nimic, sau totuşi! Tu nu vezi nimic?” şopti ea.
„Nu. Barbara, eşti palidă. Te-ai speriat?”
Barbara deschise gura şi vru să spună ceva, dar nu ieşi niciun sunet de pe buzele ei albite. Privea cu ochii holbaţi spre fereastră. Bertling se sculă şi o deschise. Obloanele erau închise. Le dădu şi pe ele la o parte. Afară era întuneric. Avu impresia că vede ceva sub fereastră, furişându-se de-a lungul zidului casei, apoi mai departe, spre trunchiurile copacilor. Sau era doar fantezia lui înfierbântată? Era imposibil ca Barbara să fi putut vedea ceva prin obloanele de lemn închise.
Ea şedea pe divan şi îl privea temătoare.
„A fost cineva acolo?”
„Nu, spuse Bertling, nimic.”
