Nu, dacă nu eşti complet bătut în cap; n-o poţi face. Dar ceva trebuie să faci.”
Waldorf îşi scoase pince-nez-ul cu ramă de aur şi îşi lăsă, cu un gest larg, braţul pe rezemătoarea fotoliului. Gestul dădea afirmaţiei sale o notă de încheiere, o fermitate pe care n-o puteai zdruncina.
Bertling avu impresia că pe chipul lui Arnim miji, o clipă, veselia; dar, când îl privi mai bine Arnim era la fel de serios şi de rigid ca mai înainte şi întrebă:
„Şi, pentru a acţiona, v-aţi lansat în consideraţii istorice?”
„Da”, Waldorf se gândi o clipă, apoi repetă: „Da, de aceea.”
„Cred că înţeleg ce vrei să spui, domnule doctor Waldorf. Dar dumneata acţionezi de unul singur, fără colaborarea societăţii, numai în dumneata însuţi.”
„Desigur, dar istoria ne poate fixa obiectivele acţiunii.”
„Ei da, fu de părere Arnim şi zâmbi, cunoaştem asta: imperii milenare şi utopii…”
„Nu, istoricul onest nu crede în imperii milenare şi ştie că nu poate avea o perspectivă asupra activităţii spiritului universal.”
„Atunci istoria te învaţă doar cum nu poate evolua lumea?”
„Cel mult.”
„Dar, în cazul ăsta, rezultatul nu e cam slăbuţ, domnule doctor Waldorf?”
„Felul de a pune problema: historia vitae magistra25 nu e lipsit de rezultate. Aici e buba. Fireşte că istoria nu ne spune ce trebuie să facem într-o situaţie sau alta, în orice caz nu fără echivoc şi fără greş. Dar mie îmi dă maturitate, cunoştinţe. Învăţ să cunosc omul şi forţele care fac istoria, le desluşesc caracterul, vreau să spun: câteva trăsături fundamentale ale caracterului lor; şi, astfel, îmi dau seama şi de poziţia mea în istorie, de infimitatea şi de neputinţa mea; pe scurt: mă cunosc pe mine însumi.”
„Şi unde ar duce asta, domnule Waldorf, dacă toţi ar gândi astfel? La scepticism, la stagnare. Omul nu mai vrea să participe, ci să aştepte.”
„Da, cum spuneţi: dacă toţi ar gândi astfel. Totuşi, nu se poate ca toţi să gândească aşa. La cei mai mulţi vanitatea politică, dorinţa de afirmare şi obişnuita lipsă de idei sunt atât de puternice, încât ei nici nu sesizează aceste consecinţe. Scepticismul, adevăratul scepticism – da, cine şi-l poate păstra! El singur duce la cunoaştere, el dă libertatea. Toţi ceilalţi sunt antrenaţi, mai curând sau mai târziu, în vârtejul timpului şi sunt înghiţiţi de el, plutesc în derivă încolo şi-ncoace, lipsiţi de voinţă, în cel mai bun caz sunt umflaţi de o îngâmfare nejustificată; îşi închipuie că ei sunt forţa care conduce şi în fond ei sunt cei conduşi. Aceştia se aseamănă cu omul care aleargă, într-un tren în mers, de la vagonul din faţă spre cel din urmă şi se bucură de distanţa parcursă. În realitate el se deplasează în direcţia contrară; şi, dacă privim mai departe, se mişcă într-o direcţie şi mai complicată, alcătuită din multe componente; şi, cu cât eşti mai departe, cu atât vezi mai multe: mişcările pământului, ale sistemului solar şi ale galaxiei noastre. Iar aceste din urmă mişcări sunt cele mai importante, cele mai rapide, în comparaţie cu care mişcarea vizibilă iniţial nu e, totuşi, decât mersul unui melc. Dar cel care aleargă, în tren, spre coada lui, nu vede toate astea dacă îmi pot permite să recurg încă o dată la imaginea asta…
Numai cel care cunoaşte faptele, istoricul, se situează în punctul arhimedic, cum spunea odată Jacob Burckhardt…”
„Ei, în sfârşit, Waldorf! Aşteptam asta!”
„…Cum denumea Burckhardt punctul de vedere al adevăratului cercetător al istoriei. De acolo, are perspectiva evenimentelor, în măsura în care îi este posibil unui om să o aibă şi nu se lasă înecat de ele. Îndeletnicirea cu istoria îi dă putinţa să sesizeze infinitul existenţei noastre care nu se lasă presată în scheme şi planuri. Cu cât o cercetăm mai adânc şi mai serios, cu atât mai aspru ne aruncă îndărăt, spre noi înşine. Dar istoricul vede, cu adâncă melancolie, cum ceilalţi, cei mulţi, rămân imobilizaţi în cătuşele evenimentelor, sunt simple instrumente şi nici măcar nu-şi dau seama de asta, şi cum sunt surzi la acordurile istoriei lumii, care pe el îl zguduie.”
„Cânţi aici rapsodia istoricului, domnule doctor Waldorf; dar zău dacă mă simt prea bine ascultând-o. Istoricul dumitale este situat într-un punct arhimedic, iar oamenii trăiesc altundeva. Nu mai există nicio relaţie între ei. Cel mult dacă cercetătorul istoriei contemplă, zâmbind melancolic, frământarea întregii societăţi, ca printr-o lunetă întoarsă pe dos. El îşi are punctul său arhimedic. Mă rog, fie! Dar ce face cu el? Face vreo încercare să acţioneze de acolo pârghia pentru a mişca lumea din ţâţâni, sau măcar s-o împingă un pic înainte?”
„Nu, sări Waldorf şi încercă să privească uimit. Nu, de ce? La ce?”
„Hm”, şi după o vreme, Arnim făcu încă o dată: „Hm”! şi adăugă: „Te duci uneori la biserică?”
„Sunt ateu, domnule colonel.”
„Mi-am închipuit. Ceea ce mă interesează: istoricul, pe care îl zugrăveşti, se teme să nu sufere din cauza prezentului; şi se teme şi mai mult să acţioneze în el. Nu e un om viu, ci aparţine istoriei. Refuză să se încadreze în societate şi, prin asta, în viaţă. Căci, fără societate. Existenţa este, totuşi, nedesăvârşită.”
„Cine e un om desăvârşit, domnule colonel!?”
„Există aici, în jurul lacului, oameni nedesăvârşiţi?” întrebă Bertling uimit.
„În cele din urmă, continuă Waldorf, eşuăm cu toţii în nedesăvârşirea noastră!”
Apoi pretinse că ştie ce trebuie să se citească azi: capitolul despre un om care dăduse greş în viaţă şi opera sa, cu toate că, înainte păruse să fie unul dintre cele mai strălucite personaje de pe tronul Bizanţului. Tocmai asta îl atrage, pe el, Waldorf, să descrie asemenea personaje. În ele se manifestă adevăratul tragism al istoriei. Ar dori să atragă atenţia că se foloseşte doar cu foarte multă economie de cuvântul „tragism”.
Dar acum va da ascultare, în sfârşit, strigătului de avertizare al lui Bertling, pe care acesta îl scosese cu aproape o jumătate de oră în urmă; va trece la obiect. Da, nu mai este nevoie ca Bertling să-i tot facă semn cu ochiul. După cum se vede, răsfoieşte manuscrisul; există acolo un capitol, care este cel mai potrivit pentru a-i ilustra părerea: ţelul, înfăptuirea, succesul şi eşecul programului de guvernare pe care şi l-a propus împăratul Heraclius, cel care i-a învins pe perşi, a restabilit imperiul şi l-a întemeiat cu adevărat şi care a murit apoi, distrus moral şi fizic, în anul 641.
Seara, în timp ce Barbara şedea pe divan, Bertling, care era lungit lângă ea, îi relată amănunţit discuţia şi nu uită să se minuneze de capul lui Arnim, care îi amintea de o zeitate a venzilor sau obotriţilor, acel trib de la Marea Baltică, pe care îl iubea numai pentru numele său, cu toate că, în rest, nu ştia nimic despre obotriţi.
„Să-l fi văzut pe Waldorf! Cum flutura din mâini de parcă vâslea, cum dădea indicaţii cu pince-nez-ul, cum şi-l punea şi scotea, cum ţinea prelegeri! Şi cum şedea idolul în faţa lui, depărtându-şi când şi când, buzele doar cu câţiva milimetri astfel încât nu se putea strecura printre ele decât câte un cuvânt, cum îl punea în încurcătură doar cu câteva vorbe! Cum îşi ducea mâna la frunte şi făcea impresia că doarme, căci nu-i puteai vedea ochii îndărătul lentilelor fumurii, ceea ce mă irita. Dar de dormit nu dormea. Iar Waldorf, părea un profet care vrea să dovedească altuia că şi istoricul reprezintă ceva. Dar Arnim nu voia să-i dea întru totul dreptate lui Waldorf. Cred, totuşi, Waldorf şi Arnim s-au împrietenit. La urmă, Arnim nici nu-i mai zicea „domnule doctor Waldorf”, ci „dragă Waldorf” iar Waldorf a lăsat baltă formula „domnule colonel” ceea ce e surprinzător dacă-l cunoşti mai bine.
„Şi tu, Heinz?”
„Eu? Am rămas undeva, pe marginea drumului.”
„Melancolic, dragul meu?”
„Da, poate, dar nu ştiu nici eu bine din ce cauză. Adică, dacă aş şti cauza, mi-ar trece, de bună seamă, melancolia. Cred că faţa lui Arnim e ceea ce mi-a provocat acest sentiment greu de definit. Şi, unde mai pui că este de-a dreptul urât.”
„Eşti nedrept. Gelos cumva?”
„Pe prietenia lui cu Waldorf? Câtă vreme nu se împrieteneşte cu tine, Barbara…”
„Nu, spuse ea, cu mine n-are să se împrietenească.”
Cum îi spusese doamna Brandenburg lui Waldorf? „Cunoşti romanul Effi Briest? Pare-se ceva asemănător!”
Heinz îi apucă mâna.
Toamna veni, aşa cum trebuia să vină în Japonia: la începutul lui noiembrie, când frunzele se colorară în roşu şi jos, la lac. Vreme de o săptămână, munţii fură roşii şi galbeni, de sus şi până jos, iar pe ici-colo se zăreau petele cedrilor sau pinilor veşnic verzi şi poienile galbene sau cafenii, pe unde creştea iarbă ţepoasă, poieni în pantă, care erau expuse soarelui, poieni apărate de vânt, pe care nici chiar în plină iarnă zăpada nu dăinuia mult, pentru că era prea cald.
