Otilia rămase cu mâna în aer şi ridică iute ochii, dar Barbara o făcu şi mai lată, repetând întrebarea:
„Şi dumneata, Bertling?” Barbara se făcu roşie.
Adâncită în gânduri, Otilia luă două linguriţe şi-şi spuse: „Aha, da! Ehei! Vă tutuiţi şi mai vreţi să şi ascundeţi asta!”
Îşi pierdu şirul şi trebui să facă un efort, pentru a relua discuţia:
„Ce voiam să spun, Barbara, a, da, în privinţa celor două fete, vreau să zic că nici eu nu sunt fată de preot, aşa, cum le umblă lor vestea – iartă-mă, Barbara! şi nici n-am pretenţia că sunt o gâsculiţă naivă de la ţară…”
„Dumnezeu e martor!” fu Bertling de acord.
„Ei, nici chiar aşa! Dar povestea cu cele două fete merge, categoric, prea departe. N-ar trebui lăsate aşa! Ar trebui scrisă o scrisoare către «Nippon Times», semnată «de la o mamă» sau ceva asemănător…”
„Propune-i dumneata asta, odată, doamnei Krämer!”
„Eu?”
Bertling pusese degetul pe rană: vechea ceartă dintre doamna Krämer şi doamna Beeskop: doamna Krämer fusese cea care răspândise zvonul că notele de plată ale Otiliei, pentru decorarea interioarelor, includeau şi alte servicii, mai intime.
„Bine, nu vreţi să mă-nţelegeţi; dar nădăjduiesc, Barbara, ca tu să ai mai multă bucurie cu Sabina, decât doamna Krämer şi alde Pohl-ii cu fetele lor. La un hotel de pasaj! Dar, la urma urmei, despre cele două nu se poate spune decât că aşchia nu cade departe de trunchi.”
„Sau baliga departe de cal, cum obişnuieşte să spună Ziethen.”
„Ia mai lasă-mă-n pace cu Ziethen!”
„Detest bârfeala!” strigă Sabina.
„Ah, uite că Sabina e aici!” spuse Otilia Beeskop. Dar era de mult în cameră, că doar ea adusese cafeaua. Sabina luă apărarea prietenelor ei. Era oare cu totul dezinteresată?
„E un hotel foarte decent, care e pus la dispoziţia funcţionarilor armatei americane de ocupaţie. În afară de asta, acolo locuiesc o mulţime de diplomaţi onorabili.”
„Mda, diplomaţi şi, pe deasupra, italieni!” Doamna Beeskop trebui să se stăpânească, nu cumva să aducă vorba despre acest soi de oameni, care aveau privilegii peste privilegii şi pe care, după părerea ei, nu le meritau nici obiectiv, nici subiectiv. Şi încă italieni? Dar şi asta era cu cântec mare: aranjase odată o cameră pentru un diplomat italian, domnul care-şi parfuma mustăcioara rară şi subţire, astfel încât căpătase migrenă din cauza ei. Fireşte că, la început, îi fusese perfect indiferent.
„Doamne, Barbara, s-a şi făcut cinci şi jumătate şi trebuie să plec, dacă nu vreau să ajung acasă pe întuneric.”
„Du-te cu Dumnezeu! spuse Bertling, după ce Otilia ieşise pe uşă, deşi cred că ar prefera un bărbat în locul Lui. Ai văzut cum şedea pe fotoliu? Nu mai lipsea decât să-şi prindă ciorapii de portjartier!”
Otilia Beeskop porni îndărăt pe malul lacului, pe lângă casa lui Schöppe, se opri locului şi chibzui, apoi plecă mai departe cu paşi îndesaţi. Vizita n-avusese succes decât pe jumătate. Vai, şi uitase să le probeze copiilor pulovărele. Oricum, va avea din nou motiv să se ducă de partea cealaltă a lacului ca să vadă ce se mai întâmplă.
Reflectă îndelung şi profund, şi iuţi pasul. Arăta neglijent: de sub rochiei se vedea furoul.
Într-o după-amiază Sabina trecu cu barca în sat, şi împrumută de la doamna Brandenburg o carte, The Thin Man27 lăudată ca fiind senzaţională în domeniul Crime and Mystery, succes pentru care pleda nu numai tirajul mare, ci şi faptul că se făcuse un film după ea.
„Scrisă cu îndemânare şi foarte captivantă!”
Doamna Brandenburg se folosea aproape de aceleaşi cuvinte ca şi doamna Spittler în altă împrejurare, numai că părerea doamnei Brandenburg era mai în concordanţă cu obiectul.
Când Sabina se îndreptă agale, pe marginea lacului, spre barcă, îl văzu pe Ziethen care venea în direcţia ei, fluturându-şi bastonul galben prin aer şi îmbrăcat cu un demiu cu reflexe roşiatice, scurt, şi croit după moda englezească. Îşi propuse să fie foarte rece cu el. Invitaţia de a merge la el acasă, – ca să se uite la articole şi fotografii – nu era oare o adevărată neruşinare? Ce-ar fi răspuns Anita şi Hilda într-un asemenea caz?
Când Ziethen ajunse mai aproape, Sabina îi văzu barba roşcată care-i crescuse între timp, şi nu mai vru să subscrie fără rezerve la aprecierea lui Bertling, cum că Ziethen seamănă cu un faun sălbăticit. De altfel nici nu-şi putea imagina prea bine un faun, necum unul sălbăticit.
„Stimată domnişoară! Îşi scosese pălăria şi-i întinse mâna. Aa, văd că porţi inelul de la mine! Şi eu care mă temeam că nu s-a bucurat de apreciere în ochii dumitale, lucru pe care l-am dedus, fireşte, mai mult din reţinerea ostentativă pe care au manifestat-o cele două doamne, Wangendorf şi Beeskop.”
„Nu, câtuşi de puţin…” spuse Sabina cam neclar. Voia să spună, cu asta, că părerea lor nu era şi părerea ei.
„Frumoasă domnişoară, pot oare să-ndrăznesc – braţul mi-l vei refuza, cu siguranţă – să mă ofer să vă-nsoţesc?”
Sabina, care nu recunoscu citatul, îl privi întrebător.
„Te duci spre barcă? Oo, o mică plimbare agreabilă, mai cu seamă în compania dumitale… De altfel, domnişoară, am o scrisoare pentru dumneata, pe care n-am voie să ţi-o înmânez decât personal. Era pusă într-o misivă pe care mi-au trimis-o prietenele dumitale din Tōkiō. Scrie pe ea «Urgent!», subliniat de două ori.”
„O scrisoare de la Anita? Nu, mai bine mergem s-o luăm chiar acum. O ai acasă? Pot să aştept jos.”
Ziethen închiriase catul de sus al unei case ţărăneşti. Avea chiar – după cum îi declară Sabinei – o intrare separată, fapt pe care punea mare preţ. De fapt, numai pentru asta luase locuinţa.
Se aflau amândoi jos în faţa uşii mici şi Sabina voia să aştepte. Dar – să fi fost oare întâmplare? – tocmai în clipa asta trebui să-şi facă apariţia doamna Beeskop; mânată de vreun instinct, o pornise astăzi tocmai pe drumul acesta, cu toate că drumul acesta şi mica intrare a locuinţei lui Ziethen îi trezeau amintiri neplăcute.
„Pentru Dumnezeu, vine doamna Beeskop!” strigă Sabina, de parcă ar fi fost surprinsă asupra unui lucru nepermis.
„Vino-năuntru!”
Şi Ziethen o trase repede spre intrare.
„Ne-a văzut!” spuse Sabina cu conştiinţa încărcată.
Ziethen o linişti şi o asigură de contrariul. Cu ochii ei bolnavi nu prea vedea bine în momentul de faţă. Şi cum Sabina tot nu putea rămâne sub poarta de la intrare – de ce oare să nu viziteze locuinţa lui Ziethen?
Ocupa trei camere, camere japoneze cu rogojini de paie, uşi de hârtie, dulapuri japoneze zidite în perete şi cu o prispă îngustă spre sud.
