Ce va spune mama acum? Era atât de îngrozitor că Sabina se aştepta la ceva îngrozitor! De aceea îl şi pomenise numaidecât pe Bertling; de aceea era decisă să pună pe primul plan această temă.
Dar Barbara nu spuse nimic. Avu din nou ciudata impresie. Văzu „privirea” în geamul de la fereastra bucătăriei. Obloanele nu erau trase. Afară era întuneric şi, îndărătul lor, pădurea. Şi, prin fereastră, o priveau doi ochi. Barbara nu-şi putu întoarce privirea în altă parte. Stătea în pragul uşii de la bucătărie şi se făcuse palidă. Dacă Sabina n-ar fi fost cu ochii îndreptaţi spre tocătorul de bucătărie, ar fi văzut-o pe mama ei tremurând.
Dar ea se temea de acuzaţii şi îşi pierdu, acum, şi bruma de stăpânire de sine, pe care-o mai avea; spuse, dându-şi capul pe ceafă:
„Nu e nevoie să te mai prefaci aşa! N-ai niciun drept să-mi reproşezi ceva! Să nu crezi că sunt oarbă. Aşa ceva se vede de la o poştă! Plimbările tale noaptea! Ceea ce făceai cu el! Se şi vorbeşte în sat despre asta. Oh, e îngrozitor!”
Puse pe masă tartina, pe care o mâncase pe jumătate, şi trecu pe lângă maică-sa, ducându-se în camera ei, cu capul dat pe spate, cu părul ciufulit, palidă, răvăşită, dezmăţată.
III
BARBARA ŞEDEA ÎN FOTOLIUL DE
pluş, privea covorul, marele covor Beschir, şi totuşi, nu-l vedea. O auzea, sus, pe Sabina, care încă nu se culcase, îi auzea paşii şi se gândea: „Oare ce-o fi făcând acum?”
Barbara îşi rezemă capul, obosită, de marginea laterală a spătarului. Mâinile şi le lăsă în poală. Aşadar se întâmplase ceea ce nici măcar să gândească nu cutezase. Ce-o să mai fie? Heinz, oare el ştia? Vină? Nu avea oare deloc sentimentul că făcuse un lucru rău? Nu? Dar de ce ridica privirea, când o năpădeau asemenea gânduri, şi de ce ochii ei se îndreptau de la pian spre raftul cu cărţi, spre divan, spre masă, şi nu-şi aflau liniştea? Oare i se adresase cineva? Cineva pe care trebuia să-l contrazică, fără să fi avut pregătit vreun răspuns?
Sus, Sabina încă nu-şi aflase liniştea şi umbla dintr-un colţ al camerei în celălalt. Ce-o fi făcând?
Bertling veni abia la unsprezece. Când îşi trase barca, La mal, o văzu pe aceea a Sabinei, trasă pe ţărm. Barbara auzi paşii lui pe potecă şi îi ieşi înainte. Îl întâlni afară, în faţa uşii de la intrare.
„E aici?” întrebă el în şoaptă.
Barbara dădu din cap. Îl luă de braţ şi merseră pe potecă, spre drumul de pe marginea lacului.
„Ştii unde-a fost?”
„Da, spuse el, Beeskop i-a văzut împreună. Pe Sabina cu Ziethen.”
„Aşadar, Ziethen! Barbara rosti asta cu tot calmul de care era capabilă. Numai el e în stare de aşa ceva. Heinz, ce facem acum?”
„Da, quid jaciemus nos? cită el; în primul rând nu putem schimba lucrurile, iar reproşurile nu-şi mai au locul; în al doilea rând…”
„O, Heinz, ceea ce este deopotrivă de rău e faptul că ştie totul despre noi, cu siguranţă nu de azi cu toate că şi Ziethen o fi vorbit cu ea.”
„Cum? Despre noi? Dar cum e cu putinţă?”
Bertling era într-adevăr uimit, dar desigur nu chiar atât de consternat ca Barbara; căci, la urma urmei, el era ceva mai departe de toată tărăşenia, mai la periferie; Sabina era fata Barbarei, nu a lui. Totuşi, asta nu-l făcea să considere mai puţin gravă descoperirea Sabinei.
„Ai dreptate, Barbara: ce facem acum?”
O spuse şi a treia oară: „Ce facem acum? Ce facem acum? Sigur că ar fi trebuit să ne gândim mai de mult la asta. Da, ar fi trebuit… dar vezi că n-am făcut-o. Ne-am gândit numai la noi, la prezent; a fost atât de bine, Barbara, nu-i aşa? Nu puteam altfel. Sau totuşi? Ah, a fost minunat, Barbara; nu m-am gândit niciodată la viitor, niciodată la ceea ce putea fi altfel. Şi când îmi venea câteodată gândul ăsta, îl alungam încă înainte de a prinde consistenţă.”
Barbara tăcu.
„A început în singurătate, acolo sus. În poiana, unde înfloreau lipicioasele şi unde mirosea a răşină; unde nu ne vedeau oamenii. Şi acum… vai!”
Nu-şi mai continuă vorba, dar voia să spună, de bună seamă: acum, însă, e cu totul altceva, nu mai e atât de pur. O faptă de care se va ocupa „satul”, iar în sat mai ales Otilia Beeskop, apoi şi alţii. Doamna Wangendorf avea să dea din cap şi să zică: „Vedeţi, ăsta e rezultatul! Am spus-o eu mereu!” Doamna Spittler avea să-l privească în faţă şi să râdă, ca să i se vadă dinţii albi. Doamna Streusand avea să-i spună că soţul ei nu e acasă. Iar nerodul de Jürgen Streusand avea să-l privească dintr-o parte şi să rânjească, în plină lecţie. Doamna Brandenburg, ce neplăcut! Avea să-l ia deoparte, când vor fi şi oaspeţi de faţă, şi să-i pună întrebarea fortissimo. Iar Waldorf! Bertling simţi o înjurătură pe buze, o înjurătură care uşurează, care eliberează, dar care e nepotrivită într-un salon.
Spuse:
„Oare Sabina să fi fost cea care era sub fereastra noastră, atunci, ştii tu, când ai văzut «privirea», apariţia aceea stranie? Totuşi obloanele de la ferestre erau într-adevăr închise, nu se putea vedea prin ele. Am mai verificat o dată a doua zi. Atunci nu ţi-am mai spus, ca să nu te sperii, dar am avut impresia că am văzut pe cineva furişându-se de-a lungul casei. Poate nu erau decât nervii, închipuirea. În asemenea clipe, uşor ţi se poate năzări ceva…”
„Ce să facem, Heinz?”
De ce nu putea să dea niciun răspuns? Că doar el era bărbatul! El trebuia să se-ngrijească de amândoi!
„Am să mă gândesc, Barbara. Trebuie să existe o ieşire. Deocamdată curaj, să ne ţinem bine!”
„Ieşire, Heinz? Să ne ţinem bine?”
„Doamne, da, vreau să spun că nu trebuie s-o luăm chiar atât de în tragic, înţelegi! Pe mine m-a impresionat, în fond, ceea ce ţi-a spus Waldorf odată: că nu e amator de tragedie. Are dreptate. Nu trebuie să dramatizăm lucrurile. Asta îmi aminteşte totdeauna de opera italiană: poză, gesturi eroice şi – ei, ştii şi tu, nimic îndărătul lor. Raţiune sănătoasă, pentru ca să privim lucrurile în faţă, dar să nu le denaturăm. O s-o scoatem noi la capăt, nu trebuie să ne lăsăm înfrânţi.”
„Crezi, Heinz?”
„Bineînţeles.”
În realitate, toate astea nu sunau deloc firesc, ci silnic şi cu îndoieli, amestecate cu bârfeli, cu bălăcăreală banală, searbădă. Barbara simţi această nuanţă, iar Bertling, la rându-i, observă că nu-l crede.
„La naiba, zău, Barbara! Ar fi trebuit să ne aşteptăm, de la bun început că o să iasă odată totul la lumină. Acum trebuie să strângem din dinţi şi să-i înfruntăm pe toţi!”
„Da, Heinz… Ştii, acum aş vrea să mă întorc. Sunt neliniştită. Bine, fie, încă până la promontoriu; apoi o pornim îndărăt.”
Merseră de-a lungul ţărmului. Era lună. De dincolo de lac auziră muzică japoneză de la unul din hotelurile din sat. Nicio adiere. Fuji era acolo. În zăpezile de pe vârful muntelui se răsfrângea luna.
Bertling o duse pe Barbara până la uşa casei. Văzură lumină în camera Sabinei; dar, în timp ce amândoi erau jos, lumina fu stinsă.
„Noapte bună!”
