„Mai stai, domnu’ Schöppe. Şi ce-ai vrea să asculţi?”
„Eh, orice. Sau dacă ştiţi cântecul ăla… Ε cam mult de-atunci, din vremea când îl cântam la şcoală. Asta era în Crimeea, acolo m-am dus eu la şcoală. La o şcoală nemţească, nu la una rusească. Dar poate că nici nu ştiţi cântecul.”
„Dar cum începea?”
„Pe cer răsare luna…”
Barbara se aşeză la pian şi cântă. Totodată cântă şi din gură, încetişor, prima strofă:
„Pe cer răsare luna
De aur, stele, câte una,
Lucesc pe bolta luminată”
Când întoarse capul spre ei, Schöppe pusese căciula pe genunchi şi o privea cu ochi mari, umezi.
„Pădurea-i neagră, tace,
Şi ceaţa albă urcă-n pace
Dinspre poiene, minunată.”
Barbara o mai luă o dată de la capăt şi deoarece nu ştia textul mai departe, tăcu. Dar ţăranul Schöppe cântă cu vocea lui spartă, răguşită, şi mai mult recită ultima strofă:
„Cu Dumnezeu, acum, voi fraţi
Pe jos, aicea, vă culcaţi
Al serii frig este grozav,
De rău ne cruţe Domnul,
Ne apere şi somnul,
Şi nouă şi vecinului bolnav!”
„Aşa l-am cântat totdeauna la şcoală, spuse domnul Schöppe, da’ e mult de-atunci. Cine ştie dacă şcoala o mai fi în picioare! Vă mulţumesc mult, doamnă Haffner. Şi dacă aveţi nevoie vreodată de cartofi…”
Când se sculă să plece, mai cătă o dată spre pian, de parcă ar fi vrut să spună ceva. Dar oftă numai, îşi puse căciula în cap şi ieşi. Trebuia să se ducă acasă şi să vadă de vite. Dintr-o dată, nu mai avu vreme de stat.
Barbara rămase în pragul uşii:
„De rău, ne cruţe Domnul,
Ne apere şi somnul!”
Când Bertling se urcă în barcă, începuse să se lase întunericul. Soarele scăpătase, şi doar vârful lui Fuji mai era scăldat într-o lumină roşie ca văpaia, o culoare care-l determină pe Bertling să revină, totuşi, la părerea lui despre Fuji. Bertling, sportivul şi înotătorul, încă nu-şi pusese paltonul. Dar întrucât pe lac sufla un vânt rece, îngheţă de frig. De aceea începu să tragă vârtos la rame şi, în nouă minute, fu în golful Barbarei, ceea ce era un timp bun, dacă ţineai seamă şi de vântul care bătea dinspre apus, ca întotdeauna iarna. În câteva zile trebuia să instaleze soba în cameră, pentru ca Barbara să poată face focul, măcar seara.
„Ei, da, spuse Bertling şi râse puţin, aşa şi e: fiecare lucru îşi are avantajele şi dezavantajele lui. Şi, la nivelul lui Wangendorf, asta are aproape acelaşi sens ca şi aserţiunea lui Waldorf şi anume că fiecare lucru are două feţe.” Un adevăr banalizat, aşa cum li se potrivea domnilor Streusand şi Wangendorf, dar totuşi un adevăr. Şi el îi dădu curajul, seara, când Barbara cârpea pantalonii lui Wolfram, să ia mai uşor plecarea Sabinei şi dezvăluirea iubirii lor.
„Locul pe care şedea totdeauna Sabina, colo pe divan, cu un roman de Dorothy L. Sayers sau de Agatha Christie, este liber acum. Şi chiar dacă în unele seri nu era prea binevenită, cum şedea acolo şi cum nu voia, pentru nimic în lume, să se ducă la culcare – astăzi îi simţim, totuşi, lipsa. Nu-i aşa, Barbara? Pe de altă parte i-a scăpat din mână lui Ziethen. Sincer vorbind, nu prea o înţeleg chiar aşa întru totul. Ai fi presupus, că acum nu se poate despărţi de el, că e îndrăgostită până peste cap. Sau, cum e asta la fetele tinere, Barbara? Dar nimic din toate astea: a doua zi o ia din loc şi pe-aci ţi-e drumul. Iar astă-seară doarme la hotelul de la Gara Centrală, pe care doamna Beeskop l-a numit un «cvartir», pe nedrept, din câte am aflat de la Wangendorf, dacă te poţi baza pe aprecierea lui. E, poate, mai bine că a plecat. Căci, ce-am fi putut să-i spunem?”
Barbara tăcu.
„Mda, acum să dea şi ea o dată, în serios, cu nasul prin toate, la Tōkiō. În locul tău, Barbara, mie nu mi-ar fi teamă. Este încă un pic sucită, la cei optsprezece ani ai ei, cum mi-ai mai spus tu însăţi odată. Şi chestia cu Ziethen – zău, acu’ s-a întâmplat, mă rog, nu e ea singura. Şi nici măcar nu putem constata precis dacă a fost, într-adevăr, ceva serios între ei, chiar dacă madam Beeskop nu admite nicio îndoială. Din partea lui Ziethen, însă, găsesc, în orice caz că e nemaipomenit. Să vorbesc cu el? N-are, de bună seamă, niciun rost. El nu pricepe. Sabina – vezi, este încă puţin prostuţă; dar, în fond, e bună şi o să se descurce. N-avea nicio grijă, Barbara!”
„Nu ştiu, spuse Barbara, ţi-am povestit despre mama ei?”
„În treacăt.”
Bertling era cu gândul cam aiurea.
„Mda, ştii că ea – că ea a fugit de la soţul meu cu un plantator olandez. Iar el, soţul meu, n-a ştiut nimic de faptul că ea se întâlnise şi mai înainte cu alţi bărbaţi, în Batavia, când el era plecat în călătorii. Trebuie s-o fi iubit foarte mult, întrucât… Dar să lăsăm asta, Heinz!”
Prea amintea de evenimente mai apropiate, pe care era preferabil să nu le pună atât de lucid, alături de istorii pe care le aflase abia după ce se căsătorie cu Fritz şi pe care le reconstituise din discuţiile cu prietenele şi din câteva scrisori. Căci Fritz, nu povestea niciodată despre faptul că plecase s-o caute pe prima lui soţie, că îi făcuse o vizită şi că o rugase să se reîntoarcă, ba chiar că vorbise cu amantul ei. Umiliri care nu duseseră la niciun rezultat, care fuseseră zadarnice şi pe care Fritz nu şi le iertase niciodată, astfel încât i se aşternea totdeauna o umbră pe faţă când venea vorba de mama Sabinei. Fritz se despărţise de toţi prietenii lui dinainte, numai pentru că nu voia să i se amintească de mama Sabinei şi de viaţa de-atunci.
„Înţeleg, Barbara, că azi eşti încă puţin afectată. Dar trebuie să încercăm să privim lucrurile cu luciditate. Ce s-a schimbat de fapt? Se ştie totul despre noi nu numai prin Sabina. Şi blestemata aia de Otilia Beeskop îşi risipeşte, de câteva zile, palavrele cu privire la noi şi a vorbit, fireşte, despre asta şi soţilor Streusand. Dar lucrul nu afectează miezul, şi anume faptul că ne iubim, Barbara. Poate schimba ceva în privinţa asta? Nu răspunzi? De ce? Mă împotrivesc gândului că acum lucrurile ar sta altfel. Ar fi trebuit să prevedem toate astea. Bine, n-am făcut-o, şi a fost bine şi aşa, poate chiar necesar. În dragoste, nu ne gândim la viitor, ci doar la prezent. Nu e uşor să exprimi asta în cuvinte.”
Barbara cosea pantalonii unuia dintre băieţi, pe turul cărora se afla un triunghi imens. Fireşte, el încerca acum să uşureze situaţia. Ocolea problema, nu tocmai loial. Vorbea în mod egoist, conform motto-ului pe care-l enunţase după-masă domnul Wangendorf: anume că omul năzuieşte spre ceea ce e comod. Şi era mai comod să lase lucrurile aşa cum erau. Să se desfăşoare liber, să închidă ochii şi să-şi astupe urechile: ceea ce Barbarei îi repugna de obicei.
Descoperirea asta schimba într-adevăr ceva? Fireşte că ar fi trebuit să se gândească de multă vreme la faptul că lucrurile nu puteau continua aşa. Dar să capituleze acum pentru că ceilalţi ştiau? Să capituleze? Cuvântul nu era la locul lui, şi Barbara ridică ochii, de parcă-l rostise altcineva, nu ea. Totuşi, orice-ar vrea să spună Bertling ceva se schimbase. Şi nu încăpea nicio îndoială, că era şi ea vinovată de faptul că Sabina, la Ziethen… ei, da, indiferent ce-a fost! Ar fi trebuit să o supravegheze mai mult pe Sabina, iar ceasul petrecut de Sabina la Ziethen… Mai bine să nu se mai gândească la asta. În privinţa aceasta, i se întâmpla şi ei ca şi Sabinei.
Avusese Sabina parte de exemple, care să-i fi putut da tăria necesară? Doamna Beeskop, doamna Spittler, cele două prietene Anita şi Hilda şi propria sa mamă. Toate – exemple nu tocmai bune. „Eu sunt de vină, gândea Barbara, şi n-are niciun rost să-mi fac iluzii în privinţa asta. Când am să-l revăd pe Fritz, o să trebuiască să-i dau socoteală nu numai cu privire la mine, ci şi la Sabina. Da, la viitor nu ne-am gândit!”
Heinz Bertling continuă să vorbească:
„Iubirea, spuse el, anulează timpul. Eternizează clipa, în cuvântul german «Ehe», care înseamnă «căsătorie», se află, de pildă, rădăcina «ê» care în germana medievală însemna «eternitate». Uite că încetez, Barbara. Ţin o prelegere despre iubire. N-o asculta! Nu înseamnă nimic!”
