Barbara, care şedea în fotoliu, în spatele Sibylei şi trebuia să termine, în timpul lecţiei, o parte din lucrurile pe care le avea de cusut, bănuia, pe bună dreptate, că doamna Wangendorf nu enumerase toate motivele.
În dimineaţa zilei respective, doamna Wangendorf avusese următoarea discuţie cu bărbatul ei, care şedea în fotoliu, citind jurnalul, cu picioarele pe un scăunel şi-şi fuma havana.
„Erich!”
„Mda?”
„Uită-te la mine şi lasă ziarul la o parte, când vorbesc cu tine! Cele mai simple forme de politeţe… ei, în sfârşit…”
„Să mă ridic şi-n picioare?”
Doamna Wangendorf inspiră zgomotos aerul, astfel încât nasul ei păru să se facă şi mai mare, iar perimetrul considerabil al bustului crescu şi mai mult. Fără a lua act de tonul impertinent, pentru a nu spune neruşinat, îşi manifestă stăpânirea de sine pe care i-o dăduseră cei şapte ani de-acasă.
„Ai auzit că Sabina a fugit?”
„Da”, făcu el plictisit.
„Şi că Bertling locuieşte acum la doamna Haffner?”
„Hm, da?”
„Şi nu consideri necesar să mă pui şi pe mine la curent cu toate astea?”
„Doamne, Mariana, bârfeli, şi, pe urmă, doamna Beeskop a fost cât se poate de vagă în legătură cu ultimul punct.”
„Vagă? Te poftesc… Când am fost adineauri să iau alimentele, în timp ce tu îţi citeai «Nippon Times» şi fumai trabucuri, Bertling tocmai voia s-o şteargă pe Sabina de pe listă. Dar i s-a răspuns că ştergerea de pe listă n-o poate solicita decât tutorele Sabinei Haffner. Şi a fost întrebat dacă e el. A plecat de-acolo, roşu ca racul.
În orice caz, s-a terminat cu lecţiile pe care le ia Sibyla acolo, şi anume chiar de azi!”
„Cum crezi”, spuse Erich Wangendorf şi-şi reluă jurnalul. Ştia că, dacă încerca s-o contrazică, ar fi avut numai neplăceri.
„Cum crezi! Cum crezi! Ca şi cum tu n-ai avea o părere proprie!”
„Fă ce vrei!” şi se apucă să citească «Roadele înţelepciunii» din «Nippon Times», care conţinea aforisme înţelepte ale unor oameni celebri.
„Şi pe urmă mă contrazici mereu. Trebuie să ai totdeauna ultimul cuvânt!” Se întoarse pe călcâie şi ieşi din cameră. Trânti uşa cu zgomot în urma ei.
„Slavă Domnului, se gândi el şi îşi aprinse havana, pe care într-adevăr o lăsase să se stingă în timpul discuţiei; slavă Domnului, că se termină şi cu zdrăngăneala la pian şi o să pot iar dormi liniştit după-masa. Biată Sibyla, nici tu n-o duci uşor!”
Deoarece Sibyla Wangendorf nu mai venea, iar doi elevi japonezi se retrăseseră – se reîntorseseră la Tōkiō cu mama lor – Barbara nu mai avea decât unsprezece ore pe săptămână. Din anumite motive prefera situaţia asta. Întrucât acum avea mai multă treabă în gospodărie. Pe de altă parte, cum să iasă la socoteală cu banii? Bertling adusese nota de plată de la centrul de distribuire a alimentelor şi Barbara se aşeză pe divan şi umplu coală după coală cu socoteli. Dar nu ieşea la capăt. Alimentele se scumpiseră considerabil. Pâinea costa, în noiembrie, de două ori mai mult decât costase în octombrie. Carne nu mai cumpărase de multă vreme.
Iar la sfârşitul lui decembrie trebuia să plătească iar chiria, pe o jumătate de an înainte; de unde să ia bani? Cu inflaţia crescândă, nici nu mai conta faptul că Sabina nu mai făcea parte din bugetul ei. Nu mai avea nimic de vândut, în afară de patefon. Da, trebuia să-l vândă, încă înainte de Crăciun, pentru a face rost de bani măcar pentru chiria pe următoarea jumătate de an. Dar după aceea? După aceea nu mai avea nimic.
Într-una din zilele următoare aduse şi Beatrice Streusand o scrisoare; şi doamna Streusand îi comunica, cu ortografia ei nu tocmai ireproşabilă că deoarece veneau sărbătorile, Crăciunul şi sărbătoarea japoneză a Anului Nou, că în curând avea să cadă zăpada, Beatrice urma „deocamdată” să întreruptă lecţiile. Şi alătura banii. Doamna Streusand nu-şi dăduse nici măcar osteneala să găsească nişte motive plauzibile. Beatrice trebuia să înceteze, cu toate că nu ştia încă să cânte Furtunile iernii făcut-au loc lui florar.
Zece ore pe săptămână; cu banii de pe lecţii nu putea să achite nici măcar alimentele. În aceeaşi seară scrise două scrisori, în care le comunica părinţilor a doi elevi că, începând cu luna viitoare, era nevoită să le mărească onorariul.
Bertling veni la ea după cină: era bine dispus.
„Faci socoteli, Barbara? Cât îţi lipseşte pe lună? Două sute de yeni? Ei, o să facem noi rost şi de ăştia. Nu-ţi face griji din pricina asta. Am pus destui bani de-o parte!”
„Nu!” spuse Barbara, făcând două cute între sprâncene, şi continuă să socotească.
„Fii raţională! Îţi aduc banii mâine, când vin.”
„Mi-ai face o mare plăcere, dacă n-ai mai vorbi despre asta.”
„Prostii, Barbara!”
Barbara se ridică, rupse proiectele de buget casnic şi le aruncă în sobă. Se gândi că trebuia să mai cumpere şi lemne. Cărbunii nu-i ajungeau decât până la sfârşitul lui ianuarie sau, dacă făcea economie, până la mijlocul lui februarie.
Bertling îşi aprinsese pipa. Apoi se aşeză în fotoliul în care Waldorf nu mai şezuse de două săptămâni.
„De ce crezi că vin azi aşa de târziu? Am fost la Ziethen.”
„La Ziethen?”
„I-am tras o săpuneală şi, de fapt, m-am dus la el cu intenţia să-l cotonogesc, lucru care n-ar fi fost întru totul conform cu statutele corpului feudal din care face parte, dar ar fi fost o treabă ca lumea şi, poate mai eficientă. Totuşi – neagă tot. Zice că i-a dat doar o scrisoare Sabinei, au băut un cocktail şi i-a arătat articolele sale, pe care pretinde că le-ar fi scris pe teme din antichitate.”
Bertling trase din pipă. Barbara şedea pe un colţ al divanului, cârpea nişte ciorapi şi nu spunea nimic.
„A negat, ticălosul; dar n-am putut să-i dovedesc nimic. Barbara, ţi-am adus un pachet de ţigări Chesterfield.”
Barbara uită să mulţumească. Se gândea la Sabina şi la „hotelul de pasaj”.
Nu mai vorbiră despre moartea din dragoste şi despre veşnicie. Bertling plecă acasă devreme.
Era duminică şi Bertling lucra pe-afară. Tăie lemne, mătură curtea şi, după-masă, desfăcu burlanele sobei şi le curăţă, cu toate că încă n-ar fi fost nevoie. Era plin de funingine pe faţă şi pe mâini, apoi făcu focul la baie.
