E, în felul său, înduioşător să vezi cât de în serios iau amândoi istoria asta. Ea e măritată şi are doi băieţi. Când a ieşit la iveală povestea, fata ei vitregă a fugit de-acasă, deşi se pare că a avut o aventură anostă cu Ziethen, care ar trebui să se mai potolească (toate astea din sursa doamnei Beeskop, care aduce cărţile şi care este, în cazul de faţă, parţială. La ea se referă povestea pe care vreau să ţi-o istorisesc când vei veni).
Acum, când totul a ieşit la lumină, comunitatea de-aici începe să se preocupe de cazul Bertling, care este, momentan, subiectul de discuţie cel mai căutat, deşi n-ar fi, dacă respectiva doamnă nu s-ar fi erijat înainte în stâlp al societăţii.
Şi, astfel, totul decurge într-o plictiseală de moarte. Doamna Wangendorf, care este şi ea una dintre justiţiarele pline de ele – nu m-aş mira să cadă şi ea odată, având în vedere că bărbatul ei e prea bătrân pentru ea – i-a refuzat pianul amintitei doamne şi acum n-o să mai aibă loc concertul, care era pe jumătate anunţat şi la participarea căruia m-am lăsat convinsă de insistenţe (Doamne, ce mai frază!). În locul ei, aş fi pus totul în mişcare, tocmai pentru a-l face să aibă loc. Chiar dacă aş fi luat o pianină în locul pianului de concert. Dar tipul ăsta de femeie ia totul atât de în serios, ca femeile lui Ibsen; şi în felul lor, de bună seamă că sunt şi fericite astfel…”
Vârsta, celebritatea şi un cabinet prosper îi permiteau doctorului Stromberg, specialistul în boli de ochi din Hakone, să-şi trateze pacienţii cu bruscheţe. Nu-i saluta niciodată, ci spunea doar „intră!”, când cineva ciocănea la uşă.
„Cum te numeşti dumneata?”
„Beeskop.”
„Ce te doare?”
„Ochii, domnule doctor! La început am crezut că e vorba de o inflamaţie a conjunctivei şi mi-am zis: o să treacă de la sine. Apoi am crezut…”
„Treci la fereastră!” iar asistentei, care intrase în cameră cu o fişă de cartotecă, îi spuse: „Trece-o la capitolul anamneză, caracteristică pacienţilor de sex feminin.”
O apucă pe Otilia Beeskop de umăr şi o împinse spre fereastră.
„Să nu-mi scot, mai bine, mantoul?” întrebă ea.
„Priveşte în tavan!” Cu degetul mare şi cel arătător, depărtă pleoapele ochiului drept, pentru ca globul, congestionat la colţurile ochiului să se degajeze bine!
„Nu te uita la mine, ci în tavan! Ochiul celălalt!”
Luă, cu o pipetă, un lichid cafeniu dintr-un flacon mic, şi-i picură în amândoi ochii.
„Comprese cu acid boric. Cel mai bine e să le legi cu un prosop şi să le laşi aşa peste noapte. De două ori pe zi, cu o pipetă, câte două picături din soluţia asta, în amândoi ochii. Domnişoară Olsen, eliberează pe urmă cinci, nu, doi centimetri cubi de soluţie de sulfat de zinc 0,25 la sută şi trece-o pe notă. Scrii clar instrucţiunile pe eticheta sticluţei. Mai sunt pacienţi afară?”
Se spălă pe mâini la o chiuvetă din colţul cabinetului de consultaţii.
„Când să mai vin iar, domnule doctor?”
„Să mai vii iar? Nu-i nevoie!”
„Da, dar ochii îmi sunt adesea lipiţi de tot, mai ales dimineaţa, şi m-am gândit…”
„Nu e chiar atât de uşor să gândeşti, i-a spus consilierul aulic Meyer, lui Goethe. Ce-ai făcut până acum?”
„Mi-am tamponat ochii cu vată şi cu acid boric.”
„Bine! Poimâine încetează secreţia”.
„Dar, dar gândeam…”
„Conjunctivis catarrhalis, domnişoară Olsen. Trece asta în fişă. Iar dumneata? Nu-ţi închipui cine ştie ce. Ai o boală cu totul obişnuită, pe care o au jumătate din pacienţii mei, în lunile cu praf. Nu e mai interesantă decât un guturai. Intră!”
Otilia Beeskop plecă şi comunică tuturor, ca să se ştie, că nu pune mare preţ pe domnul doctor Stromberg şi că pentru ea e, pur şi simplu, o enigmă, cum de a ajuns profesor. Felul lui de a te examina e „superficial”, termenul cel mai blând, de care dispune pentru asta. S-ar fi putut, foarte uşor, să fie ceva mai grav! Speră să-i poată dovedi neglijentului domn doctor Stromberg, că n-a fost chiar atât de necomplicat cazul ei, aşa cum şi-a închipuit el, şi că oricum, e mai interesant decât un guturai banal. Dar secreţia încetă chiar a doua zi, iar cei doi centimetri cubi de picături pentru ochi nu fuseseră consumaţi încă nici pe departe. Înclina să declare voiajul ei un eşec. Şi, după trei zile, în care făcu ocolul cunoscuţilor, cu ochelari negri pe nas, şi în care îl vizită şi pe un fost proprietar de casă din Tōkiō, plecă îndărăt, în sat, cam fără voie.
Lenjeria neagră cu danteluţe, pe care şi-o pusese, plină de speranţe, nu fusese valorificată cu prilejul examenului medical.
Chiar dacă Otilia Beeskop nu era de obicei mofturoasă în alegerea clienţilor ei şi transmitea ultimele informaţii-palavre oricărei persoane pe care-o întâlnea, totuşi se putea şi stăpâni uneori; strângea din buze, îşi lăsa bărbia în piept şi tăcea.
Avea un simţ deosebit al valorii informaţiilor sale, al efectului pe care-l produceau. Astfel, lui Bertling, pe care îl întâlni pe un peron din Tōkiō, cu un rucsac în spinare şi cu două geamantane în mâini, îi vorbi, în tot timpul călătoriei de întoarcere în sat, numai despre lucruri neesenţiale. În orice caz, nu lansă informaţia mai importantă decât atunci când îşi făcu apariţia la Barbara, în după-amiaza zilei următoare, cu doi ciorapi gata împletiţi.
„O să te intereseze, Barbara, faptul că am văzut-o pe Sabina la Tōkiō, la hotel.”
„Ţi-a dat vreo scrisoare să-mi aduci?
„O scrisoare? Otilia părea foarte mirată. Nu, nimic asemănător. Nici măcar n-a întrebat de voi. De altfel, nu era singură.”
„Nu?”
„Arăta bine, adică era puţin prea împopoţonată, cam ca vânzătoarele de magazin, şi neserioasă.” Asta o spunea tocmai doamna Beeskop! Dar se vădi numaidecât că altceva nu mai avea de spus. Nu ştia nici măcar cine erau cei doi cunoscuţi.
„Şedeau, cu Sabina, în holul hotelului şi beau ceai. Şi, atunci, n-am avut poftă să mă bag peste ei.”
Vorbi mai departe despre hotelul care îi confirmase aşteptările cele mai pesimiste. Dar trecu sub tăcere faptul că nici măcar nu vorbise cu Sabina. O salutase doar, de departe, şi aşteptase să vină la masa ei şi să-i prezinte pe cei doi ofiţeri. Dar nici gând de aşa ceva! Cei doi ofiţeri şi Sabina părăsiseră hotelul împreună.
Iar Otilia Beeskop rămăsese singură în hotelul de pasaj. Nici diplomaţii italieni nu se sinchisiseră de ea, fapt care îi întărise în mod deosebit repulsia faţă de diplomaţi în general, şi faţă de cei italieni în special. Se dusese singură în camera ei şi suferise de dureri de cap. Oare îi trecuse vremea? Venise timpul să cedeze locul altora mai tinere? Sau aceşti soldaţi tineri nu erau încă destul de maturi şi nu recunoşteau aurul, când îl vedeau? Avu din nou motiv să se îndoiască de generaţia care se ridica. În rest, era însetată şi ar fi dat tare mult pentru a obţine o sticlă de whisky sau de coniac. Dar nici dorinţa asta nu i se împlini.
„Acum ai mult mai mult de lucru decât înainte, Barbara? Fireşte, dat fiind că nu te mai ajută Sabina! În afară de asta, am auzit că amah, care-ţi spăla rufele până acum, nu mai vine la tine. Nici înainte nu prea pricepeam eu bine cum poţi să ieşi la socoteală cu banii, când totul s-a scumpit, iar tu ai renunţat la ajutor, ceea ce n-a fost – în fond pe mine nu mă priveşte, dar n-o să mi-o iei în nume de rău, dacă am s-o repet – n-a fost tocmai înţelept. N-ar fi trebuit să renunţi. Dar de fapt n-am venit aici ca să te descos, chiar dacă crezi asta despre mine; ia spune-mi cât ai căpătat pentru patefon şi discuri? Adică - dacă nu vrei să-mi spui - nu vreau să fac impresia că aş fi curioasă…”
O simplă bănuială, nimic altceva, care a determinat-o să pună întrebarea, când a văzut că patefonul nu mai era în cameră.
„O mie cinci sute de yeni.”
„Barbara, nu eşti în toate minţile! Ε mult prea ieftin! La Tōkiō ai fi obţinut dublu. Pe viitor, când mai vrei să vinzi ceva, sfătuieşte-te mai întâi eu mine! Oricum, o mie cinci sute de yeni, cu ăştia o mai poţi duce o bucată de vreme.”
