Mâncară seara împreună, Bertling adusese peşti, îi cumpărase de la Schöppe: peştişori din cei mici, pentru care era renumit lacul. Făcură o tempura din ei: îi tăvăliră prin făină şi îi prăjiră în grăsime. Bertling adusese şi grăsime.
Dar, când Bertling intră seara, târziu, fără să spună vreun cuvânt, în camera Sabinei şi coborî, încărcat de plăpumi şi perne, pentru a-şi aşterne patul pe celălalt divan, Barbara se opuse şi-l împinse, cu povara lui, din nou pe uşă, afară, prietenos, dar ferm.
„Te rog, Heinz!” spuse ea şi el plecă. Nu mai făcu nicio încercare. Luă plăpumile pe umăr şi le duse îndărăt, în camera Sabinei. De ce era Barbara atât de categorică în privinţa asta? Când ajunse acasă la el, îi cuprinse din nou melancolia, dezamăgirea, nemulţumirea pentru că era slab şi nu se putea impune; pentru că Barbara nu-i venea în ajutor, nu-l încuraja.
Când în duminica următoare, Waldorf se duse în sat, ca să facă o vizită soţilor Brandenburg, îl întâlni pe colonelul von Arnim; ochii i se vindecaseră atât de bine, încât putea să iasă acum şi ziua din casă, cel puţin deocamdată, până când căderea zăpezii şi lumina vie aveau să-i interzică şederea în aer liber.
Îl conduse pe Waldorf până la barcă şi se arătă dispus să facă o plimbare pe partea cealaltă a lacului şi o scurtă vizită la Barbara. Waldorf vâslea. Bine că nu era de faţă Bertling, care-şi bătuse adesea joc de el, când îl văzuse punând mâna pe rame, îmbrăcat cu paltonul de stofă bună şi cu pălăria gri à la Homburg, pe cap, şi făcând barca să înainteze pe suprafaţa apei prin lovituri ritmice.
Nu, azi Bertling nu era de faţă. Plecase cu trenul în micul orăşel din nordul Japoniei, unde era fosta lui Facultate. Voia să-şi aducă restul de lucruri, pe care nu le putuse pune în siguranţă când începuseră atacurile aeriene şi când posibilităţile de transport erau reduse. Waldorf ştia că Bertling era plecat. De aceea şi vâslea azi, cu lovituri măsurate de rame, spre casa Barbarei.
„N-ai mai fost de mult pe la noi”, spuse Barbara.
Şi, ce să vezi, Waldorf roşi – o roşeaţă palidă, ca de pastel, îi cuprinse fruntea şi obrajii. Puse, ceremonios, bastonul într-un colţ al rokăi. Intrară în cameră şi se aşezară.
„M-am îngropat de tot în cărţile mele.”
„Unde ai ajuns acum, Waldorf?”
„La sfârşitul dinastiei macedonene; legăturile cu regii Ottoni, din a doua jumătate a secolului al zecelea. Dar deocamdată n-am prea scris mult despre ei, deocamdată am adunat materialul şi l-am triat; şi, de fapt, asta e munca principală: trierea, verificarea şi stabilirea reţelei de corelaţii dintre evenimente, într-un fel oarecum tiranic, de parcă am mai făuri o dată istoria. Cu prilejul ăsta, ai totdeauna conştiinţa încărcată, pentru că într-un fel sau altul adevărul este violentat. Iartă-mă, Barbara, ar trebui să mă întrerupi totdeauna când încep să ţin prelegeri.” Era bucuros că nu mai trebuia să dea socoteală de îndelungata lui absenţă.
„Un lucru mă uimeşte, spuse Arnim, de unde iei cărţile, izvoarele? Doar nu poţi să scrii, pur şi simplu pe baza câtorva compendii, istoria imperiului bizantin.”
Waldorf zâmbi.
„De fapt e un secret. Dar vreau să-l mărturisesc: înainte de a începe lucrul am cumpărat, din moştenirea unui englez de la Pekin, o bibliotecă excelentă cu privire la această epocă. Este, fără doar şi poate, cea mai completă bibliotecă particulară care există pe tema asta, printre altele, cele mai neobişnuite izvoare şi ediţii princeps ale istoricilor bizantini din timpul Renaşterii şi cele mai noi publicaţii ruseşti, de dragul cărora a trebuit să învăţ ruseşte. Aşadar, ceea ce m-a îndreptat spre munca asta a fost o întâmplare. «Întâmplare» e un cuvânt menit să te scoată din încurcătură, dar care nu spune nimic, nu-i aşa?”
„Dumnezeu ştie, răspunse Arnim, iar graniţa dintr-o întâmplare şi destin e pe muchie de cuţit.”
„Ce s-a schimbat aici, în camera dumitale, Barbara?”
„Am instalat o sobă.”
„Soba? Nu, altceva. Aa, acum văd: lipsesc patefonul şi discoteca.” O colecţie excelentă pe care, însă, Barbara n-o mai utiliza prea des, de când a început să cânte ea însăşi la pian.
„Aa, da, patefonul… făcu Barbara, voiai să asculţi muzică? Să cânt ceva.”
„Vă rog!” şi Arnim se înclină, în fotoliu.
Barbara cântă un dans de Mozart. La ultima parte fu deranjată de cei doi băieţi, care băteau tactul afară, cu bucăţi de lemn, în obloanele de la ferestre. Le dădu voie să vină înăuntru şi să dea bună ziua. Se interesară unde era barca cu motor a lui Arnim. Dar, când aflară că n-o adusese cu el, plecară. În afara bărcii cu motor nu-i mai interesa nimic la Arnim.
„Domnişoara, fiica dumneavoastră, nu e azi aici?”
„Nu. De altfel, Waldorf, uite, am descoperit o bucată foarte frumoasă de prinţul Louis Ferdinand, ştii, cel care la Jena… sau era Auerstädt…”
Cântă.
Waldorf nu-şi exprimă nicio părere, iar Arnim tăcea în general.
„Nu spuneţi nimic, domnule von Arnim? Nu vă place?”
„«Cum tacent, acclamant”»30 stimată doamnă, dacă îmi e îngăduit să modific dictonul, şi sper, doar, Waldorf, că n-o să trebuiască să mă corectezi: Acclamant – se poate spune aşa?”
„Bineînţeles, domnule colonel. Asta şi aşteaptă o asemenea bucată, în timp ce – ei da, Barbara, îmi dau seama că devin din nou plicticos – în timp ce bătrânul Bach nu aşteaptă asemenea lucru. După un coral nu mai poţi să aplauzi.”
„Stimata doamnă intenţionează să dea un concert, din câte am auzit de la Waldorf?”
Barbara privi spre Waldorf; apoi strânse repede notele şi spuse:
„Concertul? Da, probabil că va trebui să-l amân. Au intervenit câteva lucruri mărunte. Doamna Wangendorf nu e de acord să transportăm pianul până acolo şi îndărăt. Trebuie să vorbesc, odată, cu dumneata despre asta. Nu e chiar atât de urgent. Şi, oricum, tot nu s-ar mai putea înainte de Crăciun.”
„Mda, fireşte, Barbara. Mi-am închipuit. Acuma ai, desigur, foarte mult de lucru. N-ar trebui să plecăm şi noi, domnule colonel?”
Îşi puseră, în tindă, ghetele, şi Waldorf îşi luă pălăria à la Homburg. Arnim purta o pălărioară verde, de vânător, cam uzată, care era ciudat de mică pentru capul său. Plecară.
„La soţii Brandenburg am auzit azi o remarcă privitoare la casa asta, pe care n-am înţeles-o. O aluzie la – mda, nu ştiu la cine se referea doamna Brandenburg. Vorbea puţin cam cu dispreţ.”
„Bertling”, spuse Waldorf scurt şi lovi cu bastonul într-o piatră din drum, de-o făcu să se rostogolească pe taluz până-n lac.
„Dragă prietene, scria doamna Spittler, îmi lipseşti. Neglijezi nu numai parohia, ci şi pe mine. N-ai putea să vii iar, ocazional, încoace, pentru o săptămână? Aici e îngrozitor de pustiu. Dar nici la voi nu cred să fie mult mai altfel. Lumea se hrăneşte oarecum cu bârfeli şi eu sunt singura aici, sus, care mai citeşte din când în când o carte bună. Îţi mulţumesc foarte mult pentru romanul Iosif de Thomas Mann, pentru Paul Valéry şi pentru cartea lui Santayana. Oricum, nu e nevoie să-ţi extinzi activitatea de misionar şi asupra mea. Iar, data viitoare, adu-mi, te rog, şi altceva!
Ţi-i înapoiez alăturat pe Thomas Mann şi pe Santayana. Aducătoarea este doamna Beeskops despre care ştiu o poveste amuzantă, dar pe care vreau să ţi-o povestesc personal. În prezent se desfăşoară aici o altă istorie – nu-i poţi spune «scandal». Cei implicaţi în ea nu-s de asemenea factură. N-au calităţi suficiente pentru asta – o poveste care-mi face mare plăcere s-o urmăresc. Una dintre soţiile noastre de repatriaţi, pe care probabil că n-o cunoşti şi care privea de sus – din câte mi se părea – cu o mină severă, la noi cele care nu luam viaţa chiar atât de serios ca ea – a căzut şi ea acum. Cu Bertling, fostul lector, deci belfer, cel nebun după Schiller.
«Cu ramura-ţi de palmier, stai, omule, buiac
acuma, la sfârşit de veac…»
Deunăzi i l-am dat pe Schiller în tărbacă şi a zâmbit; dar nu părea s-o facă chiar din toată inima.
